Pe urmele 'călugărilor albi' printre ruinele mânăstirii cisterciene de la Cârța

TIPĂREȘTE

Decembrie 2023, o zi ploioasă și rece a fost rezervată vizitei la unica abație cisterciană care a dăinuit vreodată pe teritoriul României. În Cârța, pe drumul dintre Sibiu și Făgăraș, mai exact la 49 de kilometri de Sibiu, în urmă cu mai bine de 800 de ani, își făceau loc de așezământ religios călugării unui ordin extrem de strict, trăind modest, numai din roadele muncii proprii. Originea denumirii cistercieni (cei de la trestie) este explicată de modul de organizare al acestor călugări, la începuturile existenței ordinului, când li se îngăduia a se stabili doar în locuri neprielnice, de obicei mlăstinoase, nu aveau voie să își construiască așezăminte stabile, definitive, cu ziduri de apărare și se adăposteau doar la protecția trestiilor, fără încălzire, după dictonul “Ora et labora” (Roagă-te și muncește), cunoscuți și sub denumirea de 'călugări albi'. Răspândirea abațiilor a fost mare, peste 1400 de mânăstiri de călugări și măicuțe pe întreg teritoriul actualei Europe, cea de la Cârța fiind cea mai estică dintre acestea.

Cu munții Făgăras pe fundal descopăr satul. Tipic săsesc, cu casele aliniate perfect, ordonate, curate, vopsite, ornate, fără animale lăsate de izbeliște, în bezmeticie pe soșea, riscând inevitabilul. Mă transpun în lumea germanică și caut cu privirea clădirea mânăstirii, cu curiozitatea stârnită spre a afla cât de multe despre mărturiile lăsate de călugări până în zilele noastre. Prima atestare documentară este din 1202 când construcțiile erau din lemn și au rezistat până la năvala mongolă din 1241, când s-a distrus totul. Reconstrucția a fost în piatră, în stil romanic cu puternice influențe ale goticului timpuriu. În pofida a numeroase invazii otomane, călugării au prosperat, erau muncitori și foarte pricepuți, unii dintre aceștia, ingineri constructori primeau comenzi pentru diferite edificii, alții fierari. La vremea aceea au primit dreptul să sape canale și să construiască o moară la care sătenii măcinau grânele contra unei taxe. Bogăția abației a atras invidia conducătorilor vremii, astfel că la 1467, regele Matei Corvin decide desființarea mânăstirii, alungarea călugărilor, predând edificiile și terenul magistratului orașului Sibiu. Degradarea s-a așternut, capela însă mai există, în 1550 a devenit proprietate evanghelică, iar acum este biserică luterană parohială în care se mai oficiază slujbe religioase.

Se arată zidurile împrejmuitoare, în spatele cărora se ridică ruine ușor de identificat stilului gotic. La intrare pe partea stângă, un turn înalt hexagonal, sprijină încă parte a zidului de apărare. Pe frontispiciu este un orificiu perfect rotund, care, probabil, avea cândva un vitraliu. Acestă poartă cu rozetă este un ochi spre cer, transmite mesajul de credință chiar înainte ca pașii să te poarte în interiorul vechii așezări monahale. Pe partea dreaptă, înainte de a intra în biserică, este un mic cimitir al soldaților germani căzuți în Primul Război Mondial la Porumbacu, strămutați aici în 1928, pentru liniște și odihnă veșnică. În spatele acestora o statuie foarte bine păstrată, a lui Ronald, erou german din timpul lui Carol cel Mare,  simbol al libertății și dreptății.

Biserica impresionează prin sobrietate, discreție și austeritate. Pe banchete se găsesc caiete de rugăciune deschise, sugerează continuitatea, funcționalitatea. Observ și reconstituirea în miniatură a mânăstirii așa cum era, simplă și organizată eficient. Altarul baroc străjuit de sfinții Petru și Pavel, orga mecanică din 1777, funcțională, în partea superioară, vitraliile sub formă de floare cu sașe petale și bolțile ce se unesc cu chipul Fecioarei Maria. Plec cu un ultim omagiu adus acestor călugări simpli și vrednici, unii odihnindu-se veșnic sub simbolurile tradiționale cisterciene “Toiagul păstoresc” și” Crucea Soarelui” .

Privind în urma veacurilor, le mulțumesc în sinea mea pentru influența pe care au transmis-o prin traiul lor pe meleagurile mai târziu locuite de sași, pentru ordinea, disciplina, bunul gust și civilizația, valori și principii de viață pe care nu le-aș dori uitate, ba, dimpotrivă, duse mai departe.

---

VIZUALIZĂRI: 242 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI