O săptămână prin Malta – Partea II-a (Scurtă plimbare prin Valletta)

TIPĂREȘTE

Ziua a treia

Este vineri 16 mai 2025, ziua în care se reunesc toți membri grupului. La micul dejun suntem toți șase. În această zi, trei dintre noi trebuie să-și exercite datoria de cetățeni ai României. În consecință, destinația zilei este Valletta. O verificare rapidă ne demonstrează că un taxi neconvențional, de 8 locuri, nu este mult mai dezavantajos decât transportul în comun (28 euro în loc de 18 euro). Ca urmare, alegem confortul și pornim la drum.

Avantajul unui astfel de tip de transport este și faptul că mai poți discuta cu șoferul, care, uneori, poate face și pe ghidul. Între informațiile furnizate de acesta, rețin una care contrazice ceea ce știam noi despre insulă: Valletta nu este capitala insulei. Floriana este capitala, iar Valletta este un cartier al acestuia. Uitându-mă pe hartă, mai că îmi vine să îi dau dreptate. Ajuns acasă, întreb internetul, care îl contrazice. Toate site-urile găsite declară Valletta, acea peninsulă de circa 1 kmp, drept capitala insulei.

Prima noastră destinație este Grand Hotel Excelsior, amplasat la limita nord – vestică a peninsulei. Aici este secția de votare. Taxiul ne lasă in fața unei intrări somptuoase ce îmi aduce vag aminte de intrarea de la „Novotel București” , dar pe un singur nivel. Intrăm într-un hol mare și luxos, dominat de o scară monumentală dublă. Suntem îndrumați la primul nivel. Aici, membrii comisiei de votare ne primesc cu brațele deschise. Suntem singurii votanți la acel moment. La plecare, aveam să ne intersectăm cu alte două grupuri ce vorbeau românește și care se îndreptau spre hotel.

După vot, din holul nivelului la care ne aflăm, aruncăm o privire spre spatele hotelului. Descoperim că suntem undeva foarte sus. O doamnă din comisia de votare ne deschide o ușă și ne permite să ieșim pe un balcon. Apoi ne spune că aici suntem la etajul 7. Îmi aduc aminte imediat de Hotel Sandos Papagayo din Lanzarote, unde nivelul – 2 de la un corp de clădire corespundea cu etajul 6 de la alt corp. Priveliștea de aici este interesantă. Jos sunt facilități ale hotelului, piscină, bar, șezlonguri. Urmează un luciu de apă și apoi, peninsula vecină. Pe hartă, acasă, aveam să-mi dau seama că, de fapt, în prim plan este o insulă, „Manoel” j, peninsula fiind mai în spate.

Părăsind hotelul, reîntregim grupul și pornim mai departe. Stabilisem încă de acasă o listă de obiective interesante, acceptate de restul grupului. Urma să vedem câte din ele pot fi acoperite. Pe primul loc se aflau Grădinile Barrakka, zice-se, după unii, unul din cele mai frumoase locuri din lume[. Acestea sunt amplasate pe malul sudic al peninsulei, cam pe la jumătatea acesteia. Avem de mers câteva sute de metrii până acolo. Avem drept repere două monumente și stația centrală de autobuze, apoi un drum paralel cu malul mării. Primul monument este o imensă statuie a lui Isus, așezată pe un soclu înalt. Nu știu ce semnificație are anul 1913 inscripționat pe soclu. Al doilea monument este o coloană înaltă ce comemorează eroi căzuți în Al Doilea război Mondial, al căror nume este înscris pe plăcile de pe soclu. Stația centrală de autobuze este unica stație, unde sosesc, sau pleacă, toate autobuzele legate de Valletta. Este o piațetă largă, cu mai multe peroane. Fiecare peron este alocat uneia sau mai multor linii.

Grădinile Barrakka au două părți. Partea de sus, „Upper Barrakka Gardens” sunt situate pe nivelul superior al „Bastionului Sfinții Petru și Pavel” , construit în anii 1560. Sunt, practic, cel mai înalt punct din Valletta. Locul este un mic parc cu ceva verdeață, străjuit de numeroase arcade. Realizate în 1660, au fost inițial acoperite, având ca destinație, loc de recreere pentru Cavalerii Sfântului Ioan. În 1775, acoperișul a fost îndepărtat. Iar în 1800, grădinile au fost deschise publicului. Accesul în această zonă este liber, fără plată.  Arcadele au două ramuri, în unghi, cu o lungime totală de circa 100 m. Aproape fiecare stâlp al arcadelor are o placă comemorativă, un basorelief, sau însoțește o statuie a unei personalități locale sau internaționale. Între aceștia, pentru mine, cei mai cunoscuți sunt Sir Winston Churchill și Albert Einstein. Mie îmi atrage atenția statuia intitulată „Les Gavroches” . Nu cred că are vreo legătură cu Revoluția Franceză. Acasă aveam să aflu că aceasta este o copie, originalul fiind la MUŻA – Muzeul de Arte Fine, aflat pe lista noastră, dar care nu a mai avut loc în programul nostru☹În capătul sudic al arcadelor se află un lift ce coboară cam 58 m, până la nivelul cheiului „Lascaris” din apropiere. Nu l-am folosit, dar mi-a trecut pe la ureche zvonul că un drum ar costa 5 euro,

Nivelul inferior al grădinilor, Lower Barrakka Garden este o platformă la vreo 10 – 12 m mai jos, spre mare, pe care este amplasată o baterie de tunuri. Înțeleg că se numește „Bateria Salutului” . Documentarea de acasă îmi spunea că „la prânz” și la ora 16.00. bateria trage o salvă de salut. Din nefericire, noi am ajuns la câteva minute după ora 12.00, așa că am ratat momentul. Accesul în acest loc se face numai în tururi ghidate, contra cost. Noi ne mulțumim numai cu ceea ce vedem de sus. Grădinile sunt renumite prin amplasamentul lor, care oferă o perspectivă deosebită asupra împrejurimilor. În principiu, așa este, dar, pentru mine, la fel de spectaculoasă a fost și imaginea din balconul de la etajul 7 al „Grand Hotel Excelsior” . Totuși, recomand cu încredere celor care trec prin Valletta să nu rateze acest obiectiv.

Părăsim Grădinile coborând pe scara ce conduce la platforma tunurilor. În capul scării ne așteaptă casa de bilete. Dar, noi nu cumpărăm bilete pentru acestea, ci pentru următorul obiectiv, „Lascaris War Rooms” . Biletul nu este chiar ieftin, 20 euro pentru adulți, 19 euro pentru seniori și 7 euro pentru copii până în 16 ani. La final, însă, am apreciat că merită! 😊Ieșim pe platforma tunurilor, o luăm la stânga și ocolim Grădinile pe partea estică. Virăm apoi brusc, la 180⁰, pe o stradă ce coboară lin, care se termină cu o scară cu multe, multe trepte, mai mult sau mai puțin comode, până la intrarea într-un tunel. Mă gândesc că intrarea într-un obiectiv secret trebuie să fie și ea secretă. Acum nu mai este secretă, așa că o săgeată ne conduce în interiorul tunelului. Intrarea este pe partea stângă, la cam 100 m de la intrarea în tunel. Aceasta este extrem de banală, o simplă deschidere, cam de dimensiunea unei uși în peretele tunelului. Dacă nu era semnalizată, nu îi dădeam nici o atenție.

Intrăm, urcăm câteva trepte printr-un culoar îngust și ajungem în muzeu.  Suntem rugați să ne lăsăm bagajele în niște dulăpioare de vestiar și îndrumați de unde să începem. Pentru început, remarc un plan al muzeului, dar, din nefericire, nu îi dau mare atenție. Altfel, nu aș fi fost surprins de mărimea acestuia. Practic, este o rețea vastă de tuneluri, pe două nivele, cu o mulțime de încăperi adiacente. Amenajarea Sălilor Lascaris a început în 1941, plecând de la câteva tuneluri existente sub Grădinile Barrakka încă din evul mediu, când erau folosite ca adăposturi pentru sclavi.  Mult extinse și finisate, au fost echipate cu instalații de ventilație automată, centrală și instalații electrice, echipamente militare de cea mai nouă tehnologie a timpului, instalații de comunicare și transmisiuni. Lucrările au fost finalizate în 1943.

Una din sălile muzeului prezintă date referitoare la construcția sălilor. Documentarea de acasă îmi spunea că Sălile de Război Lascaris au coordonat „Operațiunea Husky” de debarcare a aliaților în Sicilia, din 9 iulie 1943. Iar muzeul se concentrează pe această etapă. Dar istoria lor nu se oprește aici. Cartierul General instalat aici a coordonat sistemele de apărare și a dirijat operațiunile ofensive pe toată perioada celui de-al Doilea Război Mondial, în Mediterana. Evidențele spun că aici au lucrat cam 1000 de persoane, din care 240 de soldați, sub comanda generalul Eisenhower și a comandanților săi supremi, amiralul Cunningham, mareșalul Montgomery și mareșalul aerian Tedder. După război, Sălile Lascaris au devenit sediul central al Flotei Mediteraneene a Marinei Regale. Aceștia au jucat un rol activ în timpul crizei de la Suez din 1956 și au fost puși în alertă maximă în timpul crizei rachetelor cubaneze din 1962, când se temea un atac cu rachete sovietice asupra Maltei. În 1967, complexul a fost preluat de NATO pentru a fi folosit ca Centru de Comunicații strategic pentru interceptarea submarinelor sovietice în Marea Mediterană. După 1977 tunelurile au fost preluate, succesiv, de mai multe firme private care, fiecare, le-au reabilitat și le-au deschis publicului. În forma actuală sunt din 2009.

Muzeul cuprinde două tipuri de săli. Unele sunt ca săli de expoziție, cu efecte și echipamente militare, așezate în vitrine sau pe corpuri de mobilier. Aici, pe pereți, sunt numeroase panouri informative, explicative. Una din aceste încăperi, pe un ecran mărișor, prezintă, în mod repetat, un scurt film ce ilustrează atacul asupra Siciliei. Celelalte spații, ce par complet echipate, dau impresia că așteaptă militarii, plecați momentan, să se întoarcă să-și reia activitatea. Numai în două locuri am văzut câteva manechine. Aici rămâi cu senzația unei atmosfere autentice de război. Pregătirea mea militară, sumară, la termen redus, în urmă cu 50 de ani, nu mi-a permis să recunosc toate exponatele. Dar am privit cu multă atenție masa cu o hartă imensă a Siciliei, pe care, ca în filme, se văd cum se mișcă trupele. Hărți mari ale Siciliei se găsesc în mai multe săli. Identific, de asemenea, în mai multe săli echipamente de comunicații, centrale telefonice sau aparatură de transmisie radio. Conform documentelor, se găsesc și echipamente de criptare a mesajelor. Nu am idee cum arată, așa că nu le-am identificat. O încăpere, relativ mică, care mi-a pus probleme, avea în mijloc o masă rotundă pe care este desenată o hartă cu insula Malta în mijloc. Pr conturul mesei sunt desenate 3 cercuri concentrice divers colorate și o mulțime de triunghiuri cu un vârf spre centrul mesei. Pe teritoriul Maltei sunt 3 găuri, din care pleacă niște sfori spre marginea mesei. Ceva mai târziu, într-o cameră vecină, un panou mă lămurește. Este, practic, un echipament ce permite identificarea poziției în aer a avioanelor de vânătoare aliate. Dar, ca să fiu sincer, nu am înțeles cum funcționează.

Ultimele două încăperi ies puțin din tipicul muzeului și reproduc un câmp de luptă de la suprafață, cu tranșee și cazemate. Mă gândesc că nu au avut suficiente exponate tematice, sau au vrut să creeze puțină diversitate. Deși vizita noastră a durat ceva mai puțin de o oră și jumătate, la sfârșit mă simțeam puțin obosit. Mă gândesc că poate fi din cauza numărului mare de exponate și diversitatea acestora, sau presiunea psihică creată de atmosfera de război generată de acestea. Sau poate ventilația spațiilor nu era suficientă. Cert este că, în drum spre următorul obiectiv, oboseala s-a risipit... Dar, consider că muzeul merită vizitat, nu numai de amatorii de istorie ci și de cei care vor să știe mai multe despre momente importante din Al Doilea Război Mondial.

La întoarcere urmăm drumul pe care am venit, urcând aceleași scări. Cineva din grup numără treptele. Se pare că sunt cam 140. În capătul lor ne regrupăm, ne tragem sufletul și pornim mai departe. După câteva străzi înguste, în zigzag, ajungem la următorul obiectiv. Despre Co-Catedrala Sfântului Ioan a scris, foarte bine și în detaliu, @doinafil aici. Nu reiau. Deși, poate nu se potrivea, următorul obiectiv de pe listă era tot o biserică. Nu știu cât de importantă era, dar m-a intrigat hramul: Biserica Naufragiului Sfântului Petru. Nu cunosc un asemenea moment din Biblie, așa că m-a făcut curios. În plus, era foarte aproape de Co-Catedrală. Din nefericire, este închisă.

De la Co-Catedrală la Fortul St. Elmo parcurgem o stradă perfect dreaptă, lungă de vreo 700 m. Strada pare a fi una principală, relativ largă, cu circulație în două sensuri. Străzile perpendiculare sunt mult mai înguste. Unele din ele au și restaurante, cu mese pe trotuar, fapt care le îngustează și mai mult. Fortul adăpostește Muzeul Național al Războiului. Dar, un site de acasă mă informase că două secții principale, cea dedicată Cavalerilor Ioaniți și cea a Marelui asediu sunt închise. Totodată, era trecut de ora 16.00, iar muzeul închide la ora 17.00. În același timp am apreciat că două muzee de război în aceeași zi este cam mult.  În aceste condiții am apreciat că o plimbare în jurul fortului ar fi mai interesantă. Găsim niște trepte sare ne duc de la nivelul străzii, jos, la baza zidului fortului, lângă mare.

Pentru început, drumul este foarte comod. Este o adevărată potecă pe stâncă, largă și dreaptă. În stânga avem zidul fortului, înalt de vreo 20 m, iar în dreapta, marea. Istoria fortului începe în 1417 cu un post de veghe, urmat de un turn de veghe în 1488, consolidat de Cavalerii Ioaniți în 1533. Dar, după un raid otoman din 1551, în 1552 turnul a fost demolat și a început construirea unui nou fort în formă de stea. Acesta a fost finalizat cu câteva luni înainte de Marele Asediu din 1565. Dar, drumul comod nu durează foarte mult. Apar denivelări destul de importante și scări ce urcă sau coboară, destul de incomode. În vreo trei locuri, poteca este practic întreruptă și trebuie să sărim din piatră în piatră, în zone destul de riscante, pentru a ne continua drumul. Iar acesta nu este de loc monoton. Intersectăm mai multe rigole ce pornesc din diverse găuri în pereți. Presupun că sunt canalizări încă din perioada medievală. O bună parte din drum avem în față digul și farul care marchează intrarea în port.  Ne intrigă, însă, existența, chiar lângă mal, a unui pod metalic, cu două deschideri, destul de înalt. Încerc să cred că sunt multe vase care ies sau intră în port dinspre nord și nu vor să ocolească digul. Dar, oare economia de combustibil pentru 1 km de navigare este mai mare decât costul unui pod?

Ajungând lângă pod, descoperim că accesul pe dig este interzis. Rămân impresionat neplăcut de un desen graffiti colorat, pictat la un moment dat pe zidul fortului, pe care îl consider o profanare a monumentului. La fel judec și o stea a lui David scrijelită în stâncă. Apoi îmi aduc aminte de o scrijelitură în balustrada balconului da la Hagia Sofia, cu o vechime de peste 1000 de ani, pe care turcii o protejau cu atenție, considerând-o cel mai vechi graffiti din lume. Nu știu scrijelitura de aici ce vechime are, dar, poate, peste 1000 de ani va valora și ea ceva.

După ce trecem de pod, aleea noastră, pavată cu stâncă, devine mult mai largă și are spre mare un alt zid de stâncă, vertical. Puteam să jur că suntem pe fundul unui șanț de apărare al unei cetăți. Dar nu prea văd ce rol ar avea un șanț de apărare aici. Ceva mai târziu am ajuns la concluzia că în zonă stânca era la o cotă mai înaltă și au săpat-o ca să păstreze aceeași înălțime a zidurilor.

Imediat după această zonă, zidul fortului se îndepărtează de malul mării. Noi nu îl putem urma, trebuie să mergem înainte, pe lângă apă. Dar nu mai este nimic interesant. Mergem pe o stradă asfaltată, amenajată astfel pentru a ușura accesul pescarilor în zonă. Și mergem destul de mult până găsim posibilitatea de a urca la nivelul străzii superioare.

Revenind în zona intrării în fort, socotim că am parcurs ceva peste un kilometru și jumătate în cam o oră și un sfert. Concluzionăm că este destul pentru azi și comandăm un nou taxi. De data asta este ceva mai scump ca dimineață. Este normal, suntem în celălalt capăt al peninsulei și trebuie să traverseze tot orașul.

După cină, ziua se încheie tot la Streetside Bar, ascultând muzică live.

AmFostAcolo fără reclame?

• Utilizatoriii LOGAȚI văd o versiune cu mai puține reclame
• Ai dori o versiune COMPLET fără reclame? — devino membru afaFanClub -- citește mai mult

Membrii afaFanClub accesează AFA FĂRĂ RECLAME, pentru 8-9 lei/lună!

Cum devin membru afaFC? -- cumperi un abonament pe 6 sau 12 luni.

Detalii despre abonamentele afaFanClub aici

• ABONAMENT afaFC pe 6 LUNI = 59 lei Cumpără afaFC 6 luni
• ABONAMENT afaFC pe 12 LUNI = 100 lei Cumpără afaFC 12 luni

*) Nu uita să completezi, la DATE FACTURARE, username (de exemplu la Adresă)

---

VIZUALIZĂRI: 84 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI