Glen Coe - Stob Coire nan Lochan - acolo unde muntele începe direct din parcare.

TIPĂREȘTE

“Urcă munții și primește veștile lor bune. Pacea naturii va curge în tine așa cum lumina soarelui curge în copaci.” — John Muir

Când am plecat spre Scoția, îmi imaginam o combinație de Outlander, whisky și trasee montane cu priveliști epice. Realitatea? Am fost întâmpinati de un vânt care probabil și-a făcut ucenicia pe creasta Făgărașului și de o ploaie cu atitudine. Dar să începem cu începutul.

Planul era simplu: o tură de încălzire pe Stob Coire nan Lochan, în Glen Coe. Nu e cel mai înalt vârf din zonă, dar e destul de abrupt cât să-ți pună sângele în mișcare.  

Ne-am propus să urcăm spre vârf și, în funcție de condiții, să decidem dacă abordăm și ultima parte sau ne întoarcem.

Glen Coe (sau Gleann Comhann, în gaelica scoțiană) este una dintre cele mai spectaculoase și emblematice văi ale Scoției – adesea considerată „inima muntoasă” a Highlands-ului. Este un amestec tulburător de peisaj dramatic, istorie dureroasă și atmosferă sălbatică.

Valea, formată glaciar, este adâncă și străjuită de versanți abrupți, pereți stâncoși verticali și vârfuri ce par imposibil de atins. Relieful este sever, aspru, dar incredibil de frumos. Denumirile munților din zonă – greu de ținut minte și de scris – sunt Buachaille Etive Mòr, Aonach Eagach (una dintre cele mai expuse creste din Regat), Bidean nam Bian și Stob Coire nan Lochan. Între ele, lacurile și cascadele își croiesc drum printre stânci, adăugând un plus de farmec acestei sălbăticii.

Dar în acest cadru grandios s-a consumat și o tragedie: Masacrul din Glen Coe, din 1692. Clanul MacDonald a fost trădat de trupele guvernamentale, chiar după ce le oferise găzduire. Aproximativ 38 de membri ai clanului au fost uciși în toiul nopții, un episod care a lăsat o rană adâncă în memoria colectivă a Scoției – simbol al onoarei pierdute și al luptelor între clanuri.

La capătul văii se află satul Glen Coe, o așezare mică, cu case albe și joase, care servește ca punct de plecare spre traseele din zonă. Găzduiește un muzeu local – Glencoe Folk Museum – ce păstrează vie istoria locului, inclusiv tragedia clanului MacDonald. În centrul satului, un monument amintește de acel episod întunecat.

Noi însă am venit pentru munții din jur.  

Obiectivul nostru a fost Stob Coire nan Lochan, un vârf stâncos din masivul Bidean nam Bian, cu o altitudine de 1115 metri, aflat deasupra unei căldări glaciare în care se află un mic lac glaciar. Drumeția a început de la parcarea de pe marginea șoselei A82, care traversează valea Glen Coe și oferă acces rapid spre trasee montane.

Urcușul este abrupt încă de la început. Primele  sute de metri sunt amenajate cu trepte din piatră, o caracteristică întâlnită frecvent în Scoția, unde erodarea solului a impus soluții durabile pentru protejarea traseelor.  

Vremea a fost… tipic scoțiană. Am intrat pe traseu pe ploaie, apoi a stat. Apoi a început din nou, timid. Când am ajuns la un mic lac glaciar de la baza vârfului, părea că s-a oprit de tot. Nici vântul nu părea amenințător, așa că am decis să urcăm. Dar, niciun vârf nu se atinge ușor în Glen Coe. Și rareori pe soare.

După aproximativ 150 m diferență de nivel până în creastă, a început o ploaie înghețată. Pe ultima porțiune spre vârf, vântul s-a întețit. Ultimii 100 m i-am parcurs în ușoară cățărare – un segment care mi-a plăcut mult. Vârful ne-a întâmpinat cu rafale puternice; abia reușeam să ne ținem pe picioare. Din păcate, ceața ne-a privat de orice priveliște – culmile din jur erau complet ascunse. Dacă vremea te lasă să urci, e pentru că vrea să vadă dacă reziști și coborârii  de pe vârf, care  a fost o lecție de echilibru: stânci ude, picioare obosite, vânt care insista să ne coboare mai repede sau să ne trimită în zbor  înapoi pe vârf. Am reușit să coborâm din creasta fără să ne dăm de-a dura, ceea ce, sincer, a fost deja o mică victorie.

Odată  ce am ieșit din creastă, traseul a devenit mai prietenos dar ploaia nu ne-a lăsat ci ne-a însoțit  și  în ultima parte a coborârii – parcă la fix cât să ne ude înainte de a ajunge la mașini. Dar eram fericiți. A fost o zi plină și frumoasă în inima naturii scoțiene.

Ziua s-a încheiat la Clachaig Inn, faimosul refugiu din Glen Coe, unde bocancii noroioși sunt regula, nu excepția. O sală caldă, cu miros de bere și lemn vechi, plină de oameni veniți din ploaie – fiecare cu alt accent și alt munte în minte. Pentru orice drumeț, oprirea la Clachaig e aproape la fel de importantă ca urcarea pe munte. Pub-ul este situat strategic la baza văii și servește ca loc de întâlnire pentru montaniarzi. Oferă și cazare, iar în apropiere există un mic camping.

După ce ne-am rehidratat și am schimbat câteva povești cu alți drumeți, am pornit într-o scurtă plimbare cu mașina spre satul Glen Coe. Pe drum, un indicator neașteptat ne-a smuls un zâmbet: „Cat crossing” . N-am reușit să-l fotografiem, dar în Glen Coe – printre stânci, cețuri și istorie – și pisicile își câștigă dreptul la trecere.

Seara ne-a găsit la Fort William, obosiți dar fericiți. Urma o nouă zi, alte provocări, alți munți. Dar prima zi în Glen Coe rămâne – sălbatică, vântoasă, rece și absolut minunată.

---

VIZUALIZĂRI: 79 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI