Pe acoperișul Marii Britanii – Cairngorm și Ben Nevis

TIPĂREȘTE

Da, am fost pe acoperișul Regatului Unit. E drept, nu e un acoperiș prea înalt – doar 1344 de metri – dar când îi urci, simți efortul fiecărui metru câștigat.

Până să ajung pe Ben Nevis, am urcat cu o zi înainte pe alți munți: pe Cairngorm.

Când am aflat că în Scoția există domenii schiabile, m-am cam mirat. Dar da, nu au doar unul, ci cel puțin două, iar Cairngorm este unul dintre ele. Noi n-am fost la schi – zăpada era pe cale să se topească, chiar dacă frigul încă mușca din obraji și ninsorile mai treceau uneori peste creste.

Am vrut, în schimb, să vedem cum arată un munte cu vegetație arctică, în inima Scoției.

Masivul Cairngorm se află în partea central-estică a țării, în Parcul Național Cairngorms – cea mai extinsă arie protejată din Regatul Unit. Vârful Cairn Gorm (1245 m) dă numele întregului masiv și este una dintre cele mai cunoscute destinații montane ale Scoției, alături de Ben Nevis și Glencoe.

De la Fort William până la Cairngorm am făcut vreo două ore cu mașina, dar nu ne-am plictisit deloc – drumul prin Highlands e o priveliște în sine.

Am început traseul de la baza muntelui, acolo unde se află și instalațiile pe cablu, dintr-o parcare mare. Și cum altfel să înceapă o zi montană în Scoția, dacă nu cu o ploaie rece și măruntă? Din fericire, n-a durat mult – norii s-au mai destrămat, lăsând o lumină moale să se strecoare printre văile pe care le urcam.

După un urcuș susținut, pe trepte de piatră și apoi pe potecă naturală, am ajuns pe un platou larg – ceva ce amintea de Platoul Bucegi, dar situat mai jos, la aproximativ 1000 m altitudine.

Cairngorm este considerat una dintre cele mai reci regiuni din Marea Britanie. Clima este alpin-arctică, cu ierni lungi, vânturi puternice și temperaturi scăzute chiar și vara. Am simțit asta pe pielea noastră: mănușile nu au lipsit nicio clipă din traseu, iar pe vârf vântul bătea aspru și tăios.

Spre deosebire de alte platouri montane pe unde am fost, aici am întâlnit o adevărată „mare de pietre” – un blockfield, adică o întindere formată din bolovani mari, modelați prin procese repetate de îngheț și dezgheț. Parcă mergeam peste niște morene alpine.

Vegetal, zona este deosebită. Cairngorm găzduiește unele dintre cele mai sudice ecosisteme de tundră arctică din Europa, cu mușchi, licheni, iarbă scurtă și câteva plante foarte rezistente. Am avut norocul să întâlnim și să fotografiem Purple Saxifrage, una dintre cele mai rezistente plante alpine din lume. Fragilă, dar tenace, înflorește uneori chiar sub zăpadă, formând mici pernițe de flori roz sau mov – un adevărat simbol al rezistenței în condiții extreme.

Primul vârf atins a fost Ben Macdui (1309 m), al doilea cel mai înalt din Regatul Unit. Doar vântul ne-a deranjat pe vârf, unde am făcut o scurtă pauză de gustare. Apoi am coborât și am urcat din nou spre vârful Cairngorm (1245 m). Pe această porțiune ne-a prins o ploaie înghețată – ace de gheață care ne biciuiau fețele, în timp ce vântul bătea tot mai tare. Pe vârf este o stație meteo, iar din apropiere încep și pârtiile de schi. Coborârea a fost rapidă – iar, așa cum mă cam obișnuisem deja în Scoția, a ieșit soarele.

Ziua următoare i-a fost rezervată vârfului Ben Nevis.

Accesul spre traseu e ușor, la doar 15 minute de Fort William. Și, cum se întâmplă adesea cu vârfurile cele mai înalte și accesibile, traseul a fost aglomerat. Atmosfera semăna cu ce vezi vara pe poteca spre Moldoveanu – un șir neîntrerupt de oameni, fiecare cu ritmul lui. Traseul e bine marcat, amenajat cu pietre și serpentine – greu de rătăcit, dar și destul de monoton, dacă nu ar fi peisajele care fac toată diferența.

Pe la jumătatea traseului, la aproximativ 570 m altitudine, am ajuns la lacul Lochan Meall an t-Suidhe, cunoscut mai simplu ca „Halfway Lochan” . Numele înseamnă „lacul de pe dealul ascuțit” – o întindere glaciară limpede, alimentată de izvoare, loc perfect pentru o pauză. Ne-am propus să ne oprim aici la întoarcere. Numai că ploaia ne-a cam dat planurile peste cap…

Mai sus, am traversat pârâul Red Burn, exact în locul unde formează o cascadă spectaculoasă. A fost un punct memorabil.

Vârful Ben Nevis e acoperit de ceață în peste 70% din an. Și, după cum arăta cerul, nu prindeam ziua din cele 30% cu vizibilitate. Dar până aproape de vârf am avut parte de priveliști impresionante: Loch Linnhe – o fâșie lungă de apă strălucind în depărtare, Glen Coe și Munții Mamores spre sud, și Fort William jos, la poale.

La un moment dat, pe la 1200 m, am intrat – la propriu – în nori. Sus, pe vârf, era zăpadă, iar câțiva fulgi au început să cadă exact când ne apropiam de bornă. S-a format o coadă, căci toți voiau o poză cu vârful Regatului Unit. Am stat și eu. Era păcat să nu am o amintire cu vârful Ben Nevis, acoperișul Marii Britanii.

Coborârea am vrut s-o facem cât mai rapid, pentru a evita ploaia care se vedea venind. Nu am reușit. Fix când am ajuns din nou la lac, a început o ploaie deasă – pelerina a fost din nou scoasă la înaintare.

Și, cum se cade după orice tură montană reușită, am încheiat cu o bere scoțiană, la Ben Nevis Inn, jos, la poalele muntelui. Ne-am uscat puțin, ne-am tras sufletul și am mai privit o dată înapoi spre muntele pe care tocmai îl coborâsem.

Scoția nu are cei mai înalți munți din Europa, dar are poate unii dintre cei mai surprinzători. Cairngorm și Ben Nevis sunt două lumi diferite – una mai sălbatică și tăcută, alta populară și accesibilă. Ambele, însă, te fac să simți că ai fost într-un loc care merită fiecare pas.

---

VIZUALIZĂRI: 56 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI