Socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg

TIPĂREȘTE

În a doua zi de Paște am planificat o scurtă călătorie către Mânăstirea Ghighiu, un răgaz pentru suflet, într-un loc scăldat în liniște, un prilej de a rosti o rugăciune de pomenire, o omagiere a celor plecați din familie, la ale căror locuri de odihnă veșnică nu aveam cum să ajungem. Dorim să aprindem câte o lumânare pentru lumina amintirii lor într-un loc sfânt, pe care nu îl mai vizitasem niciodată.

   Un argument în plus pentru planul nostru este distanța scurtă, maxim o oră de drum. Situată la numai câțiva kilometri de Ploiești, Mânăstirea Ghighiu este așezată pe locul foștilor Codrii ai Vlăsiei, din care a mai rămas unul singur ce umbrește poarta ca unică și tristă mărturie a existenței falnicei păduri de odinioară. Are în centrul său Izvorul cu apa tămăduitoare, izvor de la care și-a luat hramul. Se povestește că ar fi fost astupat cu placă de beton de către responsabilii comuniști, dar apa binecuvântată și-a croit alt drum și a izvorât în alt loc tot în curtea mânăstirii. Pelerinii credincioși beau această apă și se roagă, printre minunile săvârșite se spune despre copii născuți de mame care ani la rând au căutat tratamente scumpe și chinuitoare pentru fertilitate. Dar nu doar izvorul aduce faimă mânăstirii, ci și icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului cu Pruncul, „Sirianca” , zugrăvită pe lemn de santal, datând din secolul al XVI-lea. Ea a fost dăruită mânăstirii de episcopul Vasile Samaha de Sergiopolis din Siria, la 25 februarie 1958. Însăși Maica Sfântă s-a înfățisat episcopului în vis, indicându-i unde să fie mutată icoana. În momentul sosirii alaiului la Ghighiu, episcopul sirian a izbucnit în lacrimi în fața tuturor, simțind că pentru păcatele conaționalilor săi Maica Domnului a poruncit schimbarea locului icoanei. Se povestește despre vindecări miraculoase, fără speranță, în urma rugăciunilor la acest odor de mare preț. Neobișnuit este și chipul reprezentat în pictură, care își schimbă înfățișarea, unor vizitatori părându-le foarte întunecată, altora senină, luminoasă, uneori suprinsă plângând, mărturii fiind că se întâmplă să nu se lase ridicată și mutată și nici fotografiată.

Documentarea despre istoria așezământului ne dezvăluie următoarele: Prima atestare a locului, cu numele satului existent aici, Ghigheu, apare în anul 1471 într-un hrisov al voievodului Radu Cel Frumos. Dar, despre o mică așezare monahală se atestă abia în 1601 într-un document al lui Bunea Logofăt, fiul Logofătului Coresi, din localitate, prin care îl asigură pe tatăl său că și-a ținut promisiunea și nu s-a atins de domeniul sfântului lăcaș, precum a făgăduit părinților, cei care au ctitorit așezământul, fiind și înmormântați aici. În decursul vremurilor apar documente care dovedesc dobândiri de alte terenuri adăugate la avuția monahală. Mânăstirea Ghighiu a apărut în înscrisuri științifice privind preparate vindecătoare, cum ar fi apa de melisă sau roiniță încă înainte de anul 1764, fiind un pionier în farmacologia modernă. În anul 1814, pe timpul lui Ioan Caragea Voievod şi al P. S. Mitropolit Nectarie s-a ridicat pe un teren donat de proprietara Uţa Cantacuzino Corneanca o Sfântă Biserică – de dimensiuni reduse – şi chilii împrejur, pentru a servi de chinovie pentru monahi, de către ieroschimonahul Arsenie,  stareţ,  cu ajutorul a 4 fraţi Rucăreni. Biserica mare a început să fie zidită în anul 1858, în vremea stareţului Eftimie, sub căimăcănia lui Alexandru D. Ghica Voievod, cu binecuvântarea Mitropolitului Nifon. Decorarea interioară a pereților a fost făcută de Gheorghe Tăttarescu, un iscusit pictor neoclasicist, începută la 1864 și finalizată în 1866. Arhitectura bisericii aminteşte de stilul brâncovenesc: forma de treflă, o singură turlă pe naos şi pridvor deschis în faţă.

Mânăstirea avea să sufere, în anii ce au urmat, numeroase distrugeri, dar şi alte momente dificile: în anul 1883, aici a fost un azil în care erau primiţi epilepticii şi debilii mintali, pentru a căror întreţinere Primăria oraşului Ploieşti plătea o sumă anuală derizorie, apoi spaţiile gospodăreşti au fost transformate în „casă de doctori” în timpul epidemiei de holeră din anul 1892, mânăstirea a fost incendiată în mai multe rânduri – în anii 1906,1909,1945,1946. În perioada Primului Război Mondial armata germană distruge o parte din chilii, alungă călugării şi transformă lăcașul în … fabrică de conserve, iar în anul 1922, la unul dintre incendii, este distrusă valoroasa bibliotecă, pentru ca marele cutremur din anul 1940 să producă şi el stricăciuni însemnate acestui sfânt lăcaş. În cel de-Al Doilea Război Mondial, la 26 august 1941, o unitate militară germană ocupă stăreţia, şase camere şi două corpuri de case, iar pe păşunea mânăstirii instalează barăci, în vreme ce numărul monahilor scade la unsprezece, pentru ca mai apoi, mânăstirea să fie bombardată, fiind adusă la stadiul de ruină. Au urmat anii de reconstrucţie a ansamblului monahal, din vremea Patriarhului Justinian Marina, care îl transformă, în anul 1952, în mânăstire de maici, la 16 aprilie, Athanasie Dincă, ultimul stareţ al Mânăstirii Ghighiu, predând păstoria monahei Tamara Oleinic, prima stareţă a mânăstirii de maici, aflată în fruntea unei obşti formată din şase vieţuitoare aduse aici de la Mânăstirea Ţigăneşti. Ajungem. Este momentul să cristalizăm informațiile documentare cu propriile experiențe și, mai târziu, să sedimentăm impresiile în cufărul amintirilor. Surpriza nu este deloc  una plăcută, găsirea unui loc de parcare este o mare provocare cu toate că există peste 70 de locuri amenajate. Se dovedește că într-o zi de sărbătoare tot spațiul este ticsit. Puhoiul de oameni, într-o continuă vânzoleală, răspândit la peste un kilometru distanță de intrarea în lăcașul de cult. O aglomerație cumplită, oameni și mașini în continuă mișcare, un zumzet asurzitor, zarvă, hohote de râs și manifestări gălăgioase, claxoane, sunet strident de telefoane, conversații puse pe speaker, apelative îndoielnice, totul atât de distonant cu aerul sobru și statornic, așezat, al bisericii ce își înalță turla peste gardul protector. În sfârșit, pătrundem pe poarta devenită neîncăpătoare pentru credincioșii veniți nu în număr mare, ci uriaș, este vorba de mii de oameni, care se strecoară cu greu unii printre alții, pe aleile, de altfel, foarte largi, aerisite, betonate ale curții dreptunghiulare, străjuite de jur împrejur, pe modelul unei cetăți, de chiliile care fac front comun, unite între ele, precum un zid de apărare. Este foarte frumos întreg ansamblul, foarte armonios, cu elemente bizantine, pridvoare cu arcuri și coloane, zugrăvite proaspăt. Flori în jardiniere și plantate pe sol, geometric, în ronduri îngrijite, copaci înverziți, unii în floare, arbuști ornamentali, simetrie, bun gust, organizare, curățenie impecabilă, indicatoare către izvor. Din păcate, vizita noastră se sfârșește înainte de a începe, nu avem cum să intrăm în lăcașul sfânt, mulțimea este așezată haotic, la o coadă de puțin 800 de metri pe patru-cinci rânduri, aceiași situație la cumpărat lumânări, cât și în magazinul de suveniruri. Facem o plimbare prin curte, luăm apă sfințită, fiind dispuse mai multe puncte cu recipiente pentru vizitatori, găsim o coadă de maxim 30 de persoane și reușim să ne umplem o sticlă. Ne consolăm la gândul unei reveniri, într-o zi viitoare, pentru bisercă... cine știe… La ieșire, încercăm o altă plasare în coadă, de această dată în scopuri gastronomice, la patiseria, chiar de la poartă, pe partea stângă. Visăm la cozonac sau plăcinte, cu o poftă stârnită doar la gândul unor gusturi din copilărie, de la gura sobei, când pândeam tăvile bunicii să se răcească. Aflăm de la norocoșii din față care au intrat în magazin că se găsesc doar niște sandwich-uri, așa că plecăm deziluzionați. Bem niște apă, unica mărturie a plimbării noastre cu pretenții pioase și ne propunem să oprim la un popas retras, să ciocnim un ou roșu, din traistă și să închinăm un gând de respect și recunoștiință Papei Francisc, despre a cărui trecere în eternitate tocmai aflasem!

---

VIZUALIZĂRI: 337 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI