O zi în București și o halbă de Guinness. De fapt două, halbe, spui!

TIPĂREȘTE

Bucureștiul n-a fost niciodată vreun oraș de suflet pentru mine. Poate din pricina emotivității copilului de moldovean care eram când am ajuns prima dată aici, cu școala. Pe atunci, Capitala era pentru noi un fel de capăt de lume – între copiii de la bloc, dacă ziceai că ai fost la București, era ca și cum ai fi urcat pe Everest. Nu că aș fi știut atunci ce-i acela Everestul.

Apoi viața mi-a dat peste bot cu Bucureștiul: aici am făcut armata (un an și patru luni, dar cine-i mai numără?), apoi Academia de Poliție, încă trei ani, apoi facultatea, apoi serviciul, tot drumuri și drumuri spre Capitală. Când am ieșit la pensie, am zis: „Gata, s-a terminat cu Bucureștiul!” Doar că fiică-mea a hotărât că acolo vrea să-și trăiască restul vieții. Așa că, nah, trebuia s-o „înzestrez” și eu cu o locuință proprie și personală, deci am borfăit orașul ajungând prin locuri de care nu știam, ever, că ar fi în folosință.

Prin 2021, am mai vizitat – fără mare chef, recunosc – o unitate spitalicească, unde s-au jucat nițel cu rinichii mei (Dumnezeu să-i dea sănătate medicului ce m-a avut în grijă!).

Așa că, da, pentru mine Bucureștiul nu e un „must see” ! Nu-mi planific vizite aici de bună voie, asta e clar! Dar, la jumătatea lui octombrie, anul de-l trăim, a trebuit, mort-copt, să ajung la București. Fiică-mea comitea cununia civilă cu alesul inimii — inimă la care, după cum se pare, am contribuit și eu, când s-a format. Așa că… ce să mai crâcnim? Hai la București!

Ca tot omul gospodar, am decis să ajungem în frumoasa noastră Capitală cu o zi, cel puțin, înaintea evenimentului în cauză. Să nu zică lumea că venim în grabă și ne prinde cununia cu geanta-n mână. Ne-am cazatără la locul ales îndelung, adică la plesneală, dar despre el o să scriu altădată, că merită povestea lui separată. După ce ne-am tras un pic sufletul, ne-am echipat de plimbare prin București, îmbrăcați lejer, de oraș mare și obositor, și-am zis să dăm o tură prin localitatea în care ajunseserăm, ghidați, firește, de fiică-mea și de soțul ei — ăla care urma să-i devină, oficial, peste o zi.

A fost o plimbare din aia fără țintă clară, „de trecut timpul până la ce vine” , cum zice omul înțelept. Am luat la pas străduțele din Centrul Vechi, că, vorba ceea, dacă n-ai fost pe-acolo, parcă nici n-ai fost în București. Am poposit și prin Cișmigiu, am salutat niște rațe și am constatat că, de fapt, Capitala nu e chiar așa de urâtă, când o prinzi într-o zi blândă de toamnă. Mai ales când ai treabă frumoasă și inima ușoară.

Cred c-ați reținut despre mine că-s moldovean, chiar dacă din Vrancea. Asta, spre deosebire de Adriana mea, care-i tot moldoveancă, dar din Bacău — alt soi, dom’le, mai domol la vorbă, dar la fel de hotărât când vine vorba de mâncare bună. Ei, ce au specific moldovenii? Nu, nu doar băutura — ăia-s moldovenii de Vaslui (scuze, @adso, n-am putut să mă abțin! 😄). Noi, ceilalți, când ne scoți la aer liber, ne lovește foamea din senin, de parcă e un reflex condiționat național. Pentru un moldovean, masa e moment sfânt: nu se discută politică, nu se pun întrebări existențiale, doar se mănâncă și se zâmbește.

Fiică-mea, deși acum se dă bucureșteancă sadea, tot moldoveancă rămâne în ADN, că n-are cum altfel. Așa că, atunci când am început să bombănim, discret, despre faptul că ne-ar prinde bine ceva de pus între măsele, ne-a privit cu un zâmbet șiret și ne-a zis că ne duce ea „într-un loc frumos, dar lejer” . Nu din ăla unde trebuie să porți cravată ca să te lase să intri și unde, după ce vezi prețurile, leșini elegant pe tapițeria scaunului.

„Stați liniștiți, vă ducem undeva unde-i bine, unde e lume normală, muzică bună și mâncare cinstită” , a zis ea. Și, uite-așa, fără prea multe discuții, am pornit la drum. După câteva străzi, ceva hoinăreală prin centrul ăla plin de tineri și de umbrele colorate, am ajuns la destinație: „The Harp – Irish Pub” .

Și, Doamne, bine că am ajuns — că foamea moldoveanului nu așteaptă după nimeni!

The Harp-Irish Pub

Unde se află frumoasa locație? Păi, aproape de inima Bucureștilor, taman acolo unde orașul începe să prindă puls și glas. „The Harp – Irish Pub” tronează elegant pe strada Bibescu Vodă nr. 1, adică, mai pe scurt, chiar pe Splaiul Unirii, loc ușor de ținut minte și greu de ratat. Intrarea se face la parterul unei clădiri pompoase, cu aer serios și pretențios — cum, de altfel, arată cam toate clădirile din zonă.

De fapt, dacă n-ar fi frumoasa firmă luminoasă de tronează deasupra ușii de dai buzna, ai zice că intri într-o instituție de stat, nu într-un pub irlandez. Dar, odată trecut pragul, te lovește altă lume: lumină caldă, lemn lăcuit, o atmosferă care te face să uiți că ești în Bucureștiul ăla grăbit și obositor. Acolo, jos, la parterul clădirii cu aer de ambasadă, „The Harp” e un fel de colț de Irlanda adoptat de români — iar mie, moldovean cu experiență, mi s-a părut locul perfect să-ți tragi sufletul și să zâmbești cu burta plină.

Aș minți oribil să spun că am cunoștință despre aerul original dintr-un pub irlandez sau englezesc; ochișorii mei nu au hoinărit prin cele depărtări, doar am văzut prin filme cam ce înseamnă atmosfera. Ei bine, aici nu-i chiar ca acolo, măcar pentru că nu se fumează și nici gălăgie exagerată nu era. Parterul, unde am intrat, era liniștit, mobilat specific, cu lemn și iluminat discret. La etaj, unde am ajuns noi, era altă poveste: animație plăcută, mese ocupate cam trei sferturi, oameni diverși — tineri, cupluri, familii cu copii — nimeni pierdut de beție sau cu fața în pământ. Așadar, un bar civilizat, chiar de Capitală!

Ne-am așezat la o masă liberă, ne-am acomodat rapid și am fost observați imediat de piccolo, care, cu zâmbet, ne-a întrebat ce-ar vrea pipotele noastre să bea ca aperitiv. Fiecare a grăit după pofte, iar el ne-a adus meniul să alegem dacă, după ce vrem ceva de băut, batem falca. În foarte scurt timp, băuturile noastre au sosit — și ne-am înfrățit cu ele instant. Nu era whiskey irlandez tradițional, dar nu contează: eu, moldovean fiind, am oareșce legături cu vodca Stalinskaya, care e mai degrabă spre ruși, așa și , nu știu de ce, parcă mă ține minte. Și uite-așa, am început seara în „The Harp” cu zâmbetul pe buze și paharul în mână, în pace și civilizație.

Conform dictonului flămângioșilor din care fac parte — „De discutat ce mâncăm?” — după ceva timp am cerut să vină cineva să ne promită mâncarea. Aicea am intrat în partea serioasă a serii: eu am ales un mare burger, cu cartofii aferenți, Adriana ceva pasăre, Mihai a vrut paste Carbonara, iar Luminița, fiică-mea, o plăcintă irlandeză cu carne de pui. Am și poze, ca să dovedesc că n-am glumit!

Fiind într-un Irish Pub adevărat (sau aproape), am cerut să fiu adăpat cu Guinness, berea lor specifică. Am băut două, ca să înțeleg despre ce e vorba, dar să știți: eu, de regulă, nu beau bere, că e băutură degeaba — bei și-ți umple alte organe, nu creierele!

Mâncarea a sosit la vreo 15 minute de la comandă și, sincer, tot cam atât ne-a luat să o trimitem în alte lumi. Nu prea am vorbit cât am mâncat — ce vreți, moldovean fiind, nu pierdem timpul ca să se răcească mâncarea! Fiecare își vedea de farfurie, cu ochii sclipind și cu pofte în ochi.

Am dat cu berea în cauză, așa, de moft, nu ca să împingem mâncarea; și vă spun sincer, n-a fost nevoie: burgerul meu era suculent, pasărea Adrianei perfectă, Carbonara lui Mihai cremoasă cât trebuie, iar plăcinta Luminiței… exact ce trebuie pentru un copil cu gusturi rafinate. Mâncarea chiar a fost bună, iar atmosfera te face să uiți că ești în București, chiar dacă pentru mine Capitala rămâne, totuși, un oraș de tranzit și nu de suflet.

Nu ne-a pândit nimeni la plecare, ceea ce e mereu un semn bun, mai ales că am ales să plătesc nota de bună voie, direct în bani. N-am încercat varianta inventivă cu metri pătrați de podea de spălat sau munți de farfurii murdare, deși, cine știe, poate ar fi fost amuzant. Plata cu cardul, elegant, a ieșit 355 de lei toată gluma, plus cei 15% pentru servire — că, sincer, chiar a meritat fiecare bănuț.

Și uite-așa, am ieșit din „The Harp – Irish Pub” cu burțile pline, zâmbetele largi și convingerea că, chiar dacă Bucureștiul nu e orașul meu de suflet, un loc ca acesta merită vizitat — mai ales pentru momentele în care vrei să te simți bine, fără să te complici cu gălăgie, fum sau fețe pierdute de beție. Un pub civilizat, cu mâncare gustoasă, bere decentă și atmosferă relaxată — exact ce trebuie după o zi lungă în Capitală.

Am scris acest review doar așa, ca să mă dau mare că am fost în București și că am trecut și pe la o crâșmă adevărată. Ca să știți, folosesc furculița nu ca să mă scarpin la ceafă, iar cu cuțitul nu sar la bătaie (uneori!). Cine vrea să mă verifice ce-am scris, poate să încerce locația: nu veți găsi niciun strop de minciună la mine.

Așa că vă salut, haidi, pa!

AmFostAcolo fără reclame?

• Utilizatoriii LOGAȚI văd o versiune cu mai puține reclame
• Ai dori o versiune COMPLET fără reclame? — devino membru afaFanClub -- citește mai mult

Membrii afaFanClub accesează AFA FĂRĂ RECLAME, pentru 8-9 lei/lună!

Cum devin membru afaFC? -- cumperi un abonament pe 6 sau 12 luni.

Detalii despre abonamentele afaFanClub aici

• ABONAMENT afaFC pe 6 LUNI = 59 lei Cumpără afaFC 6 luni
• ABONAMENT afaFC pe 12 LUNI = 100 lei Cumpără afaFC 12 luni

*) Nu uita să completezi, la DATE FACTURARE, username (de exemplu la Adresă)

---

VIZUALIZĂRI: 59 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI