„Elegant” și dintr-un alt veac... în inima Galațiului

TIPĂREȘTE

Din când în când obișnuim să ieșim la ceea ce se cheamă, în limbaj corporatist, business-lunch. Pur și simplu, fixăm o dată și o oră și ne ducem. La început am cam strâmbat din nas, dar ulterior am înțeles utilitatea: să formezi și să consolidezi relații, să discuți în liniște lucruri pe care altfel, în balamucul de la serviciu, este exclus a le aborda. Viața are nevoie de o pauză din când în când.

Pe la începutul anului auzisem că s-a deschis un restaurant nou (de fapt, el s-a deschis – am aflat ulterior – în perioada Crăciunului). Multă vreme n-am reușit să-i rețin numele: Zarif. Locația îmi era oarecum familiară (ca zonă, nu neapărat ca punct fix): str. Domnească 38 (la „Șosea” , deci!). Pe la începutul lui martie, am decis: luni, la ora 13:30, ne vedem la Zarif. Nu i-a dat nimănui prin cap să sune pentru rezervare; luni, la prânz, la 2 luni după deschidere, într-un oraș precum Galațiul, nu faci rezervare niciunde... Doar că cine a ajuns prima s-a trezit trăgând de ușă de pomană. Luni și marți e închis Zariful nostru. Ne-am relocat din mers.

Desigur, nu ne-a trecut. S-a nimerit să fie de Buna-Vestire (adică într-o miecuri), țin minte pentru că aveau tot felul de chestii cu pește în meniu, pe lângă meniul clasic. De data asta ne-am învățat minte, am sunat în avans, mai mult ca să ne asigurăm că-l vom găsi deschis. Oricum, în problema cu rezervarea s-a dovedit că am avut dreptate: în afara mesei noastre de 5 persoane, mai erau 1 sau 2 mese ocupate. (Înțeleg că seara este mai multă animație, ceea ce mi se pare normal.)

Zarif este găzduit de o veche casă interbelică din inima Galațiului, minunat reabilitată, lipită de vechea primărie a orașului, la rândul ei o clădire istorică (fost Hotel Bristol), aflată în prezent într-un amplu proces de restaurare (slavă Domnului!). Am remarcat mai demult că majoritatea caselor vechi din Galați aveau fațada îndreptate spre Dunăre, adică spre sud; probabil din motive de confort termic.

La fel și Zarif. Este o casă cu un singur nivel, zidărie alb-crem, portic flancat de 2 coloane ionice încastrate, tâmplărie de lemn (!). Urci cele 4 trepte și dai într-un mic hol, în față e barul, în părți se fac încăperile destinate clienților (una în dreapta, două în stânga). Decor destul de minimalist, ziduri tencuite alternând cu ziduri ce etalează cărămida netencuită; podea, mese și scaune în culori neutre, deschise; singurele „pete de culoare” sunt corpurile de iluminat, florile naturale din vaze și... picturile murale de pe tavane. Și niște rame de lemn înflorate, și niște oglinzi aurite. Simplu, delicat, de efect! Mi-a plăcut de la prima vedere! A, în plus – fondul muzical mi-a plăcut: muzică ușoară veche, dar de-aia bună, gen Mihaela Runceanu, Angela Similea, Laura Stoica, Savoy, de-astea.

Ne-am reunit cu colegele în încăperea din dreapta, unde ne-am putut desfășura în voie pe tot parcursul prânzului (la nivelul decent, să nu vă-nchipuiți cine știe ce). Am primit meniuri, am remarcat că nu-s foarte stufoase: câteva aperitive, ciorba/supa zilei („întrebați ospătarul” ), feluri principale și desert). În plus, am fost informate că zilnic se gătesc 1-2-3 feluri speciale, pe lângă cele din meniu; de data asta aveau scrumbie și încă ceva pește, dar și chiftele de pui marinate, cu piure de cartofi și murături. N-am pozat meniu, nu mi-am bătut capul, nu aveam să plătesc eu 😊.

Țin minte că decizia finală a inclus 2 porții de icre asortate (știucă, crap, păstrăv), una de zacuscă de pește și ceva bruschete cu pește (toate de șeruit), pe urmă fiecare și-a comandat câte un fel principal: 2 porții de chiftele, 2 de sturion la grill cu legume și una de fâșii de vită cu legume. De băut – prânz de afaceri, ne amintim, da?! 😊 – apă, paie și bătaie... ăăă, pardon: apă și ceai cald, de ghimbir și de nu-mai-știu-de-care; că dacă m-ar fi interesat, aș fi reținut...)

Odată cu platourile de aperitive (care arătau într-un mare fel!), am primit câte o băutură din partea casei – un păhărel de lichior plin cu o chestie roz pe care plutea o bulină verzuie. Super-efect cromatic! Am întrebat, desigur, ce a vrut să zică poetul și am aflat că e vorba despre moare de varză cu ulei aromatizat cu leuștean. Tare, nu?! Mie, una, mi-a plăcut mult ideea și de o mie de ori mai mult mi-a plăcut când am dat pe gât un asemenea inedit shot. Părerile colegelor mele au fost împărțite: una a fost la fel de entuziasmată ca mine, 2 așa-și-așa, 1 spre deloc. În fine, mie îmi plac chestiile astea trăznite, așa că treaba cu ulei de leuștean mi s-a părut motivul principal pentru care merită revenit la Zarif!...

Aperitivele s-au dovedit minunate și probabil ar fi fost suficiente să ne facă să ne săturăm, din moment ce o parte din ele au rămas neatinse. Ceaiurile – faine și ele (n-aș fi crezut să declar așa ceva despre un ceai). Am primit în curând și felurile principale, aranjate frumos pe farfurie și mirosind îmbietor. Mie mi-a revenit o porție de chiftele și vă declar că au fost, pur și simplu, delicioase! Am cerut voie colegelor să pozez farfuriile lor (toate îmi cunosc înclinațiile literaro-turistice); cât despre gust, pot doar să preiau impresiile lor total pozitive!

La desert eu am spus pas, dar ele au comandat, fie ecler cu vanilie și ciocolată (da-da, ce pleonasm!), fie tort de biscuiți. M-am mulțumit cu pozele. Nu trebuie să mă căinați, nu mă înnebunesc după deserturi, dar comand dacă îmi sună bine. De data asta nu mi-a sunat.

***

... Azi, 1 Mai muncitoresc... De puține ori ne-a prins acasă această minivacanță, mai ales pe ambii-amândoi. De data asta chiar savurez răgazul, după o perioadă grea și înaintea alteia care se prevede a fi cel puțin la fel de provocatoare... Tati, pe la ora 12: „Și noi nu petrecem chiar deloc 1 Mai muncitoresc?!” Eu: pauză. Tati: „Hai să ieșim undeva, nu prea departe. Nu la Alex. Unde n-am mai fost noi de mult?” Alex e restaurantul nostru de suflet. Am scris pe site despre el odată ce s-a inaugurat, acum mulți ani, ne ducem cel puțin o dată la 2 săptămâni, nu ne-a dezamăgit niciodată. Dar, e drept, uneori vrei să mai schimbi...

Și mi-am amintit de Zarif. Am verificat pe Google, e deschis. Tati a sunat și a rezervat pentru ora 14. Nu speram, dar s-a nimerit. Ne-am prezentat cu 10 minute întârziere (cățelul-moșcalău Cuky fiind vinovat). Nu ne-au penalizat, ba chiar ne-au schimbat masa (lui Tati nu i-a convenit că ar fi trebuit să stea fund în fund cu altcineva de la o masă vecină). Deci chiar mai aveau mese libere (sper ca după acest articol să nu mai aibă așa ușor 😊). De data asta am nimerit în prima cameră din stânga.

Am primit din nou meniuri, acum am avut răgaz să le pozez. La „meniul zilei” aveau mici cu muștar și cartofi prăjiți (logic), iar la cioba zilei – storceag. Am decis repejor: un storceag să-l împărțim (nu rezistăm nicicând la asemenea bunătate!), o porție de mici și una de șnițel de tomahawk de porc. Apă minerală și o sticlă de vin roze de Tohani, de la prietenii noștri mai vechi, crama Valahorum.

Am pozat din nou (cât s-a putut) și am admirat modul în care acest frumos imobil a fost reabilitat. Am așteptat un pic, dar oricum nu ne grăbeam. Să zic că a durat cam 15 minute până am primit băuturile (că, din punctul ăsta, oricum nu mai contează 😊). Totuși, îmi amintesc că nici ciorba n-a întârziat prea tare. Odată cu ea, ni s-a adus un recipient cu oțet, poate vrem în plus. A fost ok, foarte puțin am mai acrit-o. Și un ardei iute am primt, și câteva felii de pâine ușor rumenită pe grătar. Ciorba foarte bună, deși un pic altfel decât o știam, baza fiind mai degrabă o supă-cremă. Bună, per total.

Au urmat felurile principale. 5 mici, cartofi pai, pâine, muștar. Un cotlet uriaș (cu tot cu os) pane, presărat cu smântână, ceapă verde și cașcaval ras, separat sos remoulade și cartofi pai. Cartofii adevărați, nu din cei congelați. Porții mari, n-am putut a le dovedi, desigur. Pe la jumătatea festinului, doamna care ne-a servit a venit să ne întrebe dacă e totul în regula și Tati a întrebat dacă putem lua la pachet ce nu consumăm. „Desigur!” Mi-am amintit că data trecută cine a plătit a vrut să ia la pachet aperitivele rămase și i s-a spus că nu se poate, că asta e politica firmei. Uitasem acest aspect (mai bine). Între timp, se pare că l-au schimbat, căci și la masa vecină s-a luat la pachet. În fond, așa e normal.

... Vinul a mers, apa mai puțin, cu mâncarea am rezolvat deci... Păi să întrebăm ospătărița, nu?! „Ce aveți la desertul zilei?” Nici ea nu știa exact: ceva cu blat de pandișpan însiropat, cremă de vanilie, căpșuni și frișcă. Mi-a sunat bine, vă jur. Deci o porție, vă rog!

Într-adevăr, a fost divin! Nu l-am terminat nici p-ăsta (eu și Tati), dar ne-am făcut damblaua. La noi pofta e mare de obicei. De regula „celor 3 lingurițe” ați auzit? Cică, oricât de apetisantă ți s-ar părea o mâncare, să iei 3 lingurițe – dar așa, pe îndelete, să le savurezi – și vei vedea că de fapt nu ți-a fost foame, ci mai mult poftă. Fără prea multe calorii în plus. Totul e să să pui lingurița deoparte după aceea. Noi am reușit! 😊

Am vizitat și toaleta, că nu se putea altfel, după atâtea lichide... În fine, o vizitasem și data trecută, mi-am amintit. Doar că data trecută am uitat să iau telefonul cu mine, să fac poze. Un spațiu decent, perfect dotat, ba chiar în plus, cu loțiune de mâini și tampoane, gen.

Tati a cerut nota, ne pregăteam de plecare. „Ia-ți paharul și hai afară, pe terasă, a ieșit soarele și nu mai bate vântul!” Care pahar? A, ăla cu apă... Bine, fie... Remarcasem că între timp băieții de la Zarif amenajaseră mica terasă din față. Iar soarele este prietenul meu statornic.

Tati remarcase însă altceva: mașina ce descărcase buoaiele de bere drought. Cineva întrebase la o masă vecină mai devreme dacă au astfel de bere (ce era listată în meniu), iar răspunsul a fost „din păcate, încă nu” (de aia ne-am și repliat pe vin). Deci Tati a surprins acest moment istoric în timp ce se ducea să ceară nota. Putea să-l rateze?! Oricine altcineva da, dar Tati nu!

Deci m-am trezit la masă, afară pe terasă, savurându-mi paharul de apă minerală, în timp ce doamna ospărăriță ne-a servit cu câte un pahar (mic) de bere drought Bucur! „Desertul nr. 2!” am exclamat. Cum ar veni, le-am făcut safteaua. „Berea după vin e un chin” Ah, dar ce ne-am chinuit!...

Nota a totalizat un pic peste 300 lei. Am achitat-o cu cardul (plus tipsul cash, 10-15%, ca de obicei). (Prima dată nu știu cât a costat, că n-am plătit eu, v-am spus.)

În concluzie, precum spuneam și despre Alex: a new guy in town! Declar pe proprie răspundere că n-am nici în clin, nici în mânecă cu (scuzați cacofonia) restaurantul Zafir și că scriu de bine doar despre locurile în care, cu adevărat, m-am simțit bine. Mă gândesc că vine vara și că poate mai aterizează turiști rătăciți prin Galați și n-au numărul meu de telefon să mă întrebe unde e mai bine să mănânce...

Sper ca Zarif să nu mă decepționeze pe viitor (simt asta), așa cum am simțit din prima clipă că Alex e ce trebuie. Soarele răsare și în capete roșii de țară, precum Galațiul... Și, a propos, „zarif” vine din limba turcă și înseamă „elegant, frumos” .

AmFostAcolo fără reclame?

• Utilizatoriii LOGAȚI văd o versiune cu mai puține reclame
• Ai dori o versiune COMPLET fără reclame? — devino membru afaFanClub -- citește mai mult

Membrii afaFanClub accesează AFA FĂRĂ RECLAME, pentru 8-9 lei/lună!

Cum devin membru afaFC? -- cumperi un abonament pe 6 sau 12 luni.

Detalii despre abonamentele afaFanClub aici

• ABONAMENT afaFC pe 6 LUNI = 59 lei Cumpără afaFC 6 luni
• ABONAMENT afaFC pe 12 LUNI = 100 lei Cumpără afaFC 12 luni

*) Nu uita să completezi, la DATE FACTURARE, username (de exemplu la Adresă)

---

VIZUALIZĂRI: 98 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI