Pivnița Sf. Gheorghe, restaurantul din beciul Bibliotecii Județene

TIPĂREȘTE

V-am povestit despre plimbarea la Sfântu Gheorghe, şi despre Târgul de Crăciun din Piaţa Centrală a oraşului. După câteva ore bune în care am umblat gură-cască prin târg, prin parcul Elisabeta, şi pe străduţele din centrul vechi al oraşului, ne-au dovedit frigul şi foamea! Desigur, cel mai la îndemână mod de ne potoli foamea ar fi fost chiar grătarele cu bunătăţi din targ... O porţie de cârnaţi fierbinţi, un pahar cu vin fiert, şi un kurtoş bine tăvălit prin nucă sau scorţişoară pot alcătui cel mai proaspăt şi apetisant meniu de sezon. Doar că noi doream să mâncăm la căldură, într-un loc cu atmosferă plăcută (şi toalete civilizate).

Am hotărât să mergem la Pivniţa Sf. Gheorghe (Szentgyorgy Pince), despre care ştiam că se află la subsolul Bibliotecii Judeţene ’Bod Peter’, adresa fiind strada Gabor Aron nr. 14. Din parcul Elisabeta, am urcat scările care ne-au scos pe strada Gabor Aron, pe care se înşiră multe clădiri vechi, renovate, cu statut de monument istoric (Muzeul Naţional al Carpaţilor Răsăriteni, Gimnaziul Reformat de Fete, Biblioteca Judeţeană).

Clădirea Bibliotecii Judeţene a fost construită în prima parte a secolului al XIX-lea (1832), din fondurile nobilimii locale, cu destinaţia de sediu administrativ al Comitatului Trei Scaune. În sala de festivităti a avut loc, în noiembrie 1848, întâlnirea în cadrul căreia revoluţionarul Gabor Aron şi-a luat angajamentul să toarne, în doar două săptămâni, tunurile necesare pentru apărarea oraşului. În timpul comitelui Iozsef Potsa (ultimul deceniu al secolului al XIX-lea), clădirea a fost extinsă şi modernizată. Din anul 1974, în vechiul sediu al Comitatului Trei Scaune îsi desfăşoară activitatea Biblioteca Judeţeană ’Bod Peter’.

Biblioteca Judeţeană din Sfântu Gheorghe poartă numele lui Bod Peter, pastor reformat, profesor, istoric literar, scriitor, personalitate marcantă a culturii transilvănene a veacului al XVIII-lea. Născut la 22 februarie 1712 la Cernatul de Sus (Ţinutul Trei Scaune, Covasna de astăzi), într-o familie modestă cu origini nobile, Bod Peter a studiat la Colegiul Bethlen din Aiud şi la Universitatea de Stat din Leiden (Ţările de Jos), devenind pastor al comunităţii reformate din Făgăraş-Hoghiz, apoi a celei din Ighiu. Bod Peter a pus bazele biblioteconomiei în Transilvania, prin sistematizarea şi catalogarea bibliotecii contesei Bethlen Kara, şi celei a contelui Teleki Samuel.

Am cercetat clădirea Bibliotecii (partea dinspre strada Gabor Aron) dar n-am găsit intrarea la restaurant. Urmărind indicaţiile de pe internet, am ocolit clădirea, am ajuns în Piaţa Mihai Viteazul, şi prin gangul dintre două blocuri, am nimerit intrarea la restaurantul Pivniţa Sf. Gheorghe.

Am intrat la parter, într-o sală obişnuită, de dimensiuni modeste, rezervată pentru o petrecere de familie. Am fost întrebaţi dacă avem rezervare... nu aveam! Am fost poftiţi politicos să coborâm la subsol, pe o scară îngustă, abruptă, şi destul de întunecoasă. Ultima treaptă e mult mai înaltă decât celelalte, dacă nu mă propteam zdravăn în soţul meu, mă dădeam de-a dura...

Am ajuns în beciul Bibliotecii, cu bolţi arcuite de cărămidă, vechi de aproape două secole. Imediat lângă scară sunt barul şi toaletele, curate, dichisite, dotate cu tot ce este necesar.

Beciul este lung şi destul de îngust, cu mese lungi pe mijloc şi separeuri cu mese mici pe laturi. Semiîntuneric, lumânări aprinse doar pe mesele ocupate. Brad împodobit, Coroană de Advent, decoraţiuni de Crăciun elegante, muzică veselă, de sezon, în surdină... atmosferă romantică, de poveste. Ni s-au încălzit mâinile şi sufletele!

Ne aflăm într-o veche pivniţă de vinuri care a aparţinut nobilului Iozsef Potsa, comite suprem al Comitatului Trei Scaune, consilier imperial al împăratului Franz Iosef. Soţia comitelui a adus ca zestre o podgorie pe Valea Târnavelor, unde se producea vin de foarte bună calitate. Cum vinul bun trebuie păstrat în condiţii optime, Iozsef Potsa a amenajat o cramă în beciul reşedinţei oficiale a Comitatului Trei Scaune. Acest beci a devenit celebru, atât pentru vinurile bune, cât şi pentru petrecerile cu oameni de seamă pe care le găzduia, şi le ferea de ochii lumii.

Iată-ne ajunşi şi noi într-un beci aristocrat! Dar să ştiţi că seamănă mult cu beciul bunicilor mei, doar că este mult mai mare... Am fost poftiţi la o masă mică, ideală pentru doi oameni, mai mulţi sunt deja un pic înghesuiţi. Ni s-a aprins lumânarea festivă de pe masă, am primit meniuri scrise în română şi maghiară. Soţul meu a cerut vin fiert, eu şi fiul nostru am împărţit o apă minerală mare. Am gustat şi eu vinul fiert de Purcari, bun, aromat aşa cum trebuie... şi scump (27 lei-200 ml). Dincolo, la târg, era mai ieftin dar se bea în picioare, în frig, în pahar de carton. De, băurăm în pivniţa lui Potsa, plătirăm cu vârf şi îndesat! E drept că am mers acolo de bunăvoie, nu ne-a obligat nimeni...

Am răsfoit meniul care cuprinde multe preparate ungureşti, specifice zonei în care ne aflăm. Aperitive, supe şi ciorbe, peşte, gulaş şi fripturi, deserturi, băuturi de toate felurile. Într-o zi rece de iarnă, merge de minune o ciorbă sau o supă fierbinte! Băiatul nostru a comandat ciorbă de văcuţă, soţul meu -ciorbă ardelenească cu tarhon, eu am poftit la o supă de găină cu tăiţei. La felul doi, băiatul a cerut gulaş de căprioară cu găluşte; pentru mine şi Costel, am comandat o singură porţie de gulaş de viţel cu găluşte, la două farfurii (să rămână loc de desert). La final, o porţie de găluşte a la Somloi, şi o porţie de lapte de pasăre.

Ciorbele fierbinţi au sosit repede, în farfurii frumoase, dar în cantitate mult prea mică pentru apetitul unui bărbat! Pentru mine, supa gustoasă de găină a fost suficientă. Dacă în cazul ciorbelor aş reproşa doar cantitatea, ridicol de mică, felul principal a fost cu adevărat o dezamăgire. Poate am avut noi aşteptări prea mari?! Cu o zi înainte, băiatul meu mâncase un gulaş foarte bun la restaurantul Ceasu Rău din Braşov. Ziua următoare, aveam să mâncăm la Old City Pub by Csiki Sor, în Scheii Braşovului, mâncare ungurească incredibil de gustoasă. Deci, avem termen de comparaţie, nu suntem puşi pe cârcoteli!

Gulaşul de la Pivniţa Sf. Gheorghe nu ne-a plăcut. Deloc! Nici cel de viţel, nici cel de căprioară. Carnea mi s-a părut prea fiartă, terciuită, fără gust. Găluştele? Nişte paste făinoase mici, fierte peste măsură.

Nici desertul n-a salvat onoarea mesei. Nu mai mâncasem lapte de pasăre din copilărie. Făcea naşa mea, ardeleancă de la Bistriţa Năsăud. Doamne, cât era de bun! Cel de la restaurant mi s-a părut gustos, dar prea fluid, n-avea consistenţa pe care mi-o aminteam. Cât despre găluştele a la Somloi, aş fi spus că sunt bunicele, dacă n-aş fi comandat acelaşi desert unguresc a doua zi, la Braşov, la Old City Pub by Csiki Sor, un local fără fiţe unde tanti Piri găteşte excepţional. Trebuie să vă zic neapărat într-o zi despre tanti Piri, bucătăreasa unguroaică din Schei...

Toată distracţia din Pivniţă ne-a costat 316 lei, sumă pe care am plătit-o cu cardul, la care am adăugat bacşişul în numerar, meritat de domnul elegant şi politicos care ne-a servit boiereşte. Pentru bucătar, n-aş fi lăsat nimic.

Eiii... acum sunt cu adevărat în dificultate! Nu pot recomanda din toată inima restaurantul Szentgyorgy Pince - Pivniţa Sf. Gheorghe pentru că nu ne-a plăcut mâncarea. Ce era bun, era prea puţin... ce era în cantitate suficientă, nu avea gustul aşteptat de noi. Pe de altă parte, aş da nota maximă pentru atmosferă, curăţenie, amabilitate.

Dacă nu aş fi coborât în beciul Bibliotecii Judeţene, aş fi regretat. Cum e vorba aceea românească: ’Decât să regret, mai bine să-mi pară rău! ’ Dar de ce să-mi pară rău? Cine ştie când voi mai ajunge la Sf. Gheorghe? Sper să nu mai treacă încă 40 de ani (atât de mult timp a trecut de când nu mai mersesem la Sf. Gheorghe...).

Am revenit în parcul Elisabeta, cu forţe proaspete dar cu gândul la un kurtoş cald, o compensaţie pentru mâncarea care nu ne-a fost pe plac şi nu ne-a săturat. Am împărţit un kurtoş cu scorţişoară, cumpărat de la chioşcul din parc... a urmat al doilea, tăvălit prin nucă, savurat în mijlocul oamenilor, la Târgul de Crăciun. De-acum, suntem mulţumiţi şi sătui.

Foate buni kurtoşii (cozonacul sau colacul secuiesc) de la Sfântu Gheorghe... Pe la sfârşitul lunii septembrie, în Piaţa Centrală din Sfântu Gheorghe are loc Festivalul Deliciilor Dulci. Vedeta incontestabilă a târgului este kurtoşul, desertul tradiţional adus de saşi în Ardeal, reţeta fiind preluată şi îmbunătăţită de unguri care au făcut kurtoşul celebru în zonă, şi la toate târgurile mari din România. Anul trecut a fost copt la Sfântu Gheorghe un kurtoş uriaş, de 21 de metri lungime! 

În final... hotărâţi singuri dacă merită să coborâţi în Pivniţă! Indiferent de decizie, nu ocoliţi kurtoşul din parc sau de la târgurile care se ţin periodic în Piaţa Centrală din Sfântu Gheorghe... Şi nu-l mâncaţi singuri, se spune că kurtoşul este mare pentru a fi împărţit cu familia sau prietenii!😉

---

VIZUALIZĂRI: 201 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI