Dincolo de Piazza Maggiore

TIPĂREȘTE

Sper că nu vă închipuiți că Piața Mare vezi impresii este unicul reper turistic din Bologna. În preajma ei, dar și mai departe se găsesc o mulțime alte locuri demne de interes.

Să începem din imediata apropiere a sa.

Vom păși pe Via Rizzoli, continuatoarea străzii Ugo Bassi. A luat naștere la începutul secolului trecut prin demolarea unor case dărăpănate cu scopul de a lega principala piață a orașului de cele Două Turnuri. Pe partea dreaptă, porticurile care adăpostesc cafenele, magazine și sedii de bănci oferă umbra și răcoarea atât de necesare într-o zi caniculară, în timp ce pe stânga se înalță Palazzo Ronzani, construit în 1914-1915 de familia cu acest nume, îmbogățită din vânzarea berii produse în fabrica sa, cea mai veche din zonă (1855).

De aici avem o vedere bună spre Le Due Torri: Asinelli și Garisenda, care par să plutească pe deasupra barăcilor organizării de șantier și firelor de electricitate ce se strecoară în cadru și strică orice poză...

Cele Două Turnuri domină peisajul urban de nouă veacuri, fiind ridicate de familiile nobiliare ale căror nume le poartă între anii 1109-1119, adică în perioada de dinaintea creării communei independente a Bolognei și a administrației sale centralizate, pe vremea când cei avuți își făceau de cap fără grija amenzilor…, întrecându-se în edificarea de structuri care mai de care mai înalte dar lipsite (se pare) de scopuri practice/defensive, doar pentru a-și etala puterea economică.

După 1200, multe turnuri au fost dărâmate pentru a lărgi arterele și a face loc spațiilor publice deschise sau au fost abandonate și s-au prăbușit de bunăvoie și nesilite de nimeni. Cele care s-au încăpățânat totuși să reziste au fost folosite ca închisori, magazine sau reședințe, iar Bologna a rămas mult timp recunoscută pentru turnurile sale, menționate până și de Dante în Infernul.

Nu știu cine a câștigat concursul de înălțime a turnurilor din oraș, pot doar să semnalez că în Evul Mediu, Bologna nu a fost unicul oraș din Italia ce se mândrea cu astfel de realizări. În minte îmi vin acum două exemple edificatoare, San Gimignano și Lucca, dar ele sunt cu mult mai numeroase.

În vremurile acelea de demult, Bologna era supranumită „la turrita” , adică „orașul turnurilor” . Se pare că în jur de 180 de asemenea zgârie-nori îi împodobeau atunci cerul, și din acestea s-au păstrat 20 sau cu puțin peste. O parte din ele, precum turnul Basilicii San Petronio, turnul cu ceas al Palatului d’Accorsio și Torre del’Arengo, le văzusem în Piazza Maggiore. Iar în Piazza de Porta Ravegnana, unde se găsesc Le Due Torri, au mai existat până în 1919 alte trei.

Ce le face așadar pe Asinelli și Garisenda atât de speciale?

În primul rând, desigur, înălțimea. După acest criteriu, Torre degli Asinelli este, cu cei 97,2 m ai săi, al patrulea din Italia, în urma lui Torrazzo din Cremona (112 m), Torre del Mangia din Siena (102 m) și Campanila din Veneția (98,6 m). Îl depășește însă pe mult mai celebru confrate din Pisa, fiind cel mai înalt turn înclinat din lume: 1,3 grade față de centru; 2,23 m sau 2,4 m, după alți autori, față de verticală.

Mai modestul Garisenda nu are decât 48 m. Inițial avusese 60, însă a fost scurtat pe la 1300 din cauza riscului de prăbușire. Dar la capitolul înclinare punctează cu 4 grade sau pe aproape!

Cele două turnuri înclinate („torri pendenti” ) au supraviețuit, numai ele știu cum, incendiilor, cutremurelor, canonadelor, bombardamentelor, dar se află într-o stare de degradare destul de avansată, motiv pentru care sunt supuse de câțiva ani unor lucrări de reparații. Nu am idee dacă în prezent se poate urca în Asinelli pentru a admira de sus orașul. Oricum, cele 498 de trepte ar descuraja aproape pe oricine.

Pe mine da!

În vecinătatea Pieței Maggiore se află și alte obiective importante.

Unul din ele este Santuario di Santa Maria della Vita de pe Via Clavature din zona Quadrilatero. Face parte dintr-un complex alcătuit din spital și biserică, ridicat în a doua jumătate a secolului al XIII-lea la comanda lui Riniero Barcobini Fasani, un perugian evlavios care, odată sosit în Bologna însoțit de mii de adepți, a înființat în 1261 Confreria Battuti Bianchi și a amenajat un centru de reculegere dar și de îngrijire a pelerinilor și bolnavilor.

În timp, interiorul bisericii a fost refăcut și împodobit opulent, astăzi fiind considerat cel mai elocvent exemplu de baroc târziu din Bologna. Biserica a devenit faimoasă datorită unui grup statuar format din șapte personaje, socotit cel mai important ansamblu de sculpturi din teracotă al Renașterii italiene

Compianto sul Cristo morto (Jelirea lui Hristos mort), opera lui Niccolo d’Arca datând din jurul anului 1463, descrisă de Gabriele d’Annunzio drept un „urlo di pietra” („un urlet în piatră” ), fascinează de secole cu realismul său sumbru și extraordinara expresivitate.

Din păcate, am avut ghinion: biserica era deschisă dar înăuntru se desfășura la momentul sosirii noastre un eveniment privat, așa că am fost invitate politicos să ieșim și nu am apucat să fac nicio poză. Pentru a-mi lua totuși revanșa, cât de cât, am atașat două fotografii preluate de pe net.

După acest eșec, ne-am îndreptat către o altă clădire, una dintre cele mai frumoase din oraș, aflată la mică distanță.

Palazzo della Mercanzia, cunoscut și sub numele de Loggia dei Mercanti sau Palazzo del Carrobbio, a fost construit între 1383-1391 în scuarul format la intersecția („carrobbio” ) dintre actualele Via Maggiore și Via San Vitale pentru a adăposti Curtea Negustorilor, loc de desfășurare a tranzacțiilor și al unor adunări civice și sediu al tribunalului comercial și vămii. Din 1797 aici funcționează Camera de Comerț.

Nu este unica clădire cu această destinație din Italia datând din Evul Mediu și perioada Renașterii, când logiile negustorilor au reprezentat un simbol al justiției populare și al puterii breslelor. Despre cea din Siena, de pildă, am scris într-un review mai vechi vezi impresii. Și având în vedere importanța unor asemenea edificii, nu-i de mirare că municipalitatea a încredințat lucrarea unor arhitecți de renume, Lorenzo da Bagnomarino și Antonio di Vincenzo, acesta din urmă fiind și proiectantul Basilicii San Petronio.

Clădirea atrage privirile prin eclectismul arhitectural; este o combinație între stilul romanic lombard (arcadele suspendate), gotic (balconul cu baldachin) și clasicist (coloanele cu capiteluri decorate cu elemente florale). Fațada principală prezintă o loggie susținută de piloni iar în nișele de deasupra arcadelor au fost amplasate statui din marmură, cea centrală reprezentând Justiția. Din micul balcon se anunțau public sentințele tribunalului comercial, așa încât negustorii declarați în faliment să fie expuși bătăii de joc a populației.

Îndepărtându-ne de Piața Mare și înaintând pe strada Maggiore, am ajuns la Portico dei Servi (Porticul Slujitorilor), datând tot de la finele veacului al XIV-lea, când municipalitatea a acordat o porțiune de spațiu public Confreriei Slujitorilor Mariei, care administra Basilica di Santa Maria dei Servi. Clericii au decis să folosească pentru construirea porticului – cel mai lat din oraș (6 m) ‒ marmură de Verona și piatră de Istria, îmbinând cele două culori simbolice ale Bolognei, alb și roșu.

Într-o altă zi ne-am propus să vizităm una dintre cele mai frumoase și interesante biserici din oraș: Basilica patriarcale di San Domenico.

Este probabil cazul să amintesc aici că timp de secole, Bologna a fost, după Roma, al doilea oraș ca bogăție și importanță a patrimoniului ecleziastic din Statele Papale. Iar acest lăcaș adăpostește câteva opere de o valoare excepțională.

În Piazza San Domenico, pavată cu pietricele de râu, ne atrag atenția trei structuri exterioare. În fața bisericii se află coloana cu statuia din bronz a Sfântului Dominic, datată 1627. În lateral este mormântul lui Rolandino de’ Passaggeri (1305), unul dintre monumentele închinate glosatorilor (juriști care adnotau textele legale). În fine, mai în spate, pe un piedestal din marmură și cărămidă, se înalță Madonna del Rosario, statuia din cupru proiectată de celebrul Guido Reni la comanda autorităților în semn de recunoștință pentru sfârșitul epidemiei de ciumă.

Clădirea din cărămidă, în stil romanic a bisericii, finalizată în jurul anului 1240, e de o simplitate aproape deconcertantă, în ton cu modestia predicată de slujitorii Ordinului Dominican, și a servit drept prototipul după care s-au construit mai apoi alte numeroase biserici dominicane în întreaga lume. Are un singur portal, cu lunetă și un mozaic înfățișându-l pe sfântul Dominic binecuvântând orașul, și o rozetă mare din marmură albă, împărțită în 12 sectoare, deasupra căreia se află o cruce grecească.

Dacă exteriorul a fost complet refăcut la începutul veacului trecut pentru a reveni la forma inițială, în schimb în interior a fost păstrat stilul baroc cu unele elemente mai vechi de factură renascentistă. Cele trei nave și numeroasele capele laterale sunt bogat ornamentate, cel mai elocvent exemplu în acest sens fiind Capela Rozariului.

Până în 1240 basilica a fost extinsă, fiind transformată într-un vast complex mănăstiresc. Biserica a fost sfințită în 1251 de către papă, ocazie cu care a fost expus celebrul crucifix realizat de Giunta Pisano cu un an înainte.

Principala atracție a basilicii este mormântul fondatorului Ordinului Dominican. Cu binecuvântarea papei, obținută în 1216, călugărul spaniol Dominic de Guzmán a pornit să predice și să cucerească noi adepți la Paris și în marile orașe ale Italiei, ajungând la Bologna în 1218. S-a stabilit în mănăstirea Santa Maria della Purificazione (cunoscută și ca Mascarella) și mai apoi în mănăstirea San Nicolò delle Vigne, aflată pe locul actualei basilici, supraveghind refacerea acesteia în paralel cu elaborarea primelor două capitole generale prin care a pus bazele învățăturilor Ordinului Dominican. A murit în 1221 într-o chilie a mănăstirii și a fost înmormântat în spatele altarului San Nicolò, apoi mutat într-un sarcofag sobru din marmură așezat pe podea, pentru ca în 1411, odată cu adăugirile aduse de Niccolò da Bari, să fie relocat în capela San Domenico, refăcută în 1597 cu o frescă pe cupolă semnată de Guido Reni.

Sarcofagul meticulos sculptat ‒ Arca di San Domenico ‒ este o adevărată bijuterie la care au lucrat de-a lungul secolelor artiști de seamă, începând din 1267 cu toscanii Arnolfo di Cambio și Nicola Pisano, continuând cu Niccolò da Bari (poreclit ulterior dell’Arca), și în sfârșit cu însuși Michelangelo, autor în 1494 a trei dintre statuile ce decorează sarcofagul: San Petronio, San Procolo și îngerul care ține un candelabru.

---

Expusă în a șasea capelă din dreapta, Arca e protejată de un grilaj metalic ce face imposibilă apropierea pentru poze de detaliu, așa că m-am mulțumit să o fotografiez de la distanță, însă cu venerația cuvenită muncii unor mari maeștri.

În ziua când ne-am dat cu hop-on-ul, am decis să coborâm la Porta San Vitale. De aici am străbătut pitoreasca Via San Vitale, mărginită de clădiri în stil renascentist, cu porticuri la adăpostul cărora se înșiră buticuri șic și mici cafenele elegante.

Și uite așa, ușor-ușor, am ajuns în Piazza Santo Stefano, a cărei frumusețe m-a lăsat efectiv cu gura căscată de uimire. Este înconjurată de clădiri impunătoare în stil renascentist, între care se remarcă Palazzo Bolognini Amorini Salina, după numele celor care l-au stăpânit succesiv. A fost construit în secolul al XVI-lea și este renumit pentru seria de busturi din teracotă închise în medalioane, întinsă de-a lungul fațadei pe două niveluri. A găzduit școlile de pictură ale lui Denijs Calvaert și Guido Reni și concerte ale lui Donizetti, Haydn și Rossini.

Vizavi se află Palazzo Isolani, proiectat de arhitectul Giuseppe Antonio Torri la începutul secolului al XVIII-lea pe locul unor case mai modeste din veacurile XV-XVI care aparținuseră familiei Bianchi. Clădirea are trei etaje, un portic cu cinci arcade la parter, cinci ferestre dreptunghiulare la primul etaj și mai multe ferestre pătrate la etajul al doilea.

Dar ceea ce atrage cel mai mult vizitatorii este porticul medieval din lemn, construit probabil în veacul al XIII-lea, al căruit tavan întunecat a dat naștere unei legende: se spune că un nobil ar fi angajat trei arcași care să îi ucidă soția infidelă. Prevenită, aceasta s-a arătat goală la fereastră iar arcașii, distrași, ar fi greșit ținta și săgețile s-ar fi înfipt în tavan, unde ar fi rămas țintuite până în ziua de azi (cu toate că nimeni nu le-a zărit vreodată).

Vedeta incontestabilă a pieței e însă, fără îndoială, Basilica Santuario Santo Stefano, o clădire din cărămidă cu aspect exterior ce nu iese în evidență cu nimic. Numai că aparențele înșală: e vorba, în fapt, de un ansamblu religios cunoscut și drept Complesso delle Sette Chiese, alcătuit din șapte biserici construite în perioade diferite, fiecare cu propria istorie și personalitate, legate între ele prin curți interioare. Doar patru s-au păstrat până în zilele noastre. Pe locul sfântului lăcaș a existat în perioada romană un templu închinat lui Isis, după cum o dovedesc, susțin specialiștii, o piatră inscripționată cu numele zeiței egiptene precum și izvorul din incintă, simbol al Nilului, tipic pentru astfel de construcții. Teorie întărită de fragmentele de coloane romane descoperite în Chiesa del Santo Sepolcro.

În anul 393 în apropiere a fost descoperit mormântul primilor martiri creștini din Bologna, Vitale și Agricola, cărora se pare că li s-a construit un altar în stânga Templului lui Isis. Petronio, episcopul Bolognei, a ridicat în secolul al IV-lea Sacellum ad Martyres,  dedicată celor doi. Tot el a transformat Templul lui Isis în baptisteriu, sfințind izvorul natural cu apă din Iordan și alegându-l drept loc de înmormântare. (Rămășițe sale pământești au fost descoperite în Chiesa del Santo Sepolcro în 1141, fiind transferate în basilica din Piazza Maggiore abia în anul 2000).

Așa se face că tradiția îl indică pe Sfântul Petronio drept întemeietor al basilicii. Întors dintr-un pelerinaj în Țara Sfântă, el și-a dorit să reproducă locurile sacre vizitate.

Prima biserică din complex este Chiesa del Crocifisso, construită de lombarzi în secolul al VIII-lea. Adăpostește cripta Sfântului Ștefan, un vast spațiu subteran format din cinci nave sprijinite pe 14 coloane cu design unicat, din care una se zice că ar reprezenta înălțimea lui Hristos (1,70 m). Datează din secolele XI-XII și era loc de rugăciune pentru călugării benedictini.

În a doua biserică din cadrul complexului, Chiesa del Santo Sepolcro, putem vedea copia Sfântului Mormânt, înconjurat de 12 coloane ‒ numărul apostolilor lui Iisus și al triburilor Israelului. Una din ele este din marmură neagră egipteană și simbolizează patimile lui Hristos.

Biserica a fost construită în secolul al V-lea și refăcută în veacul al XII-lea, probabil de către cruciați întorși acasă, și pe seama sa au circulat diverse legende: una din ele spune că femeile însărcinate înconjurau mormântul de 33 de ori (vârsta lui Hristos la data morții), apoi mergeau să se roage pentru o naștere ușoară și sănătatea copilului la fresca Fecioarei însărcinate.

După Chiesa del Santo Sepolcro se trece prin superba Cortile di Pilato, lombardă (veacul al IX-lea), încărcată de simboluri. Sub porticuri se înșiră pietre de mormânt, una din ele, inscripționată cu o pereche de foarfeci, fiind atribuită unui croitor. O statuetă înfățișând un cocoș amintește de episodul biblic în care Iisus a prorocit că Petru se va lepăda de El de trei ori înainte de ivirea zorilor. Iar bazinul din mijocul curții face trimitere la momentul în care Pilat se spală pe mâini de răspunderea deciziei privind soarta lui Iisus, lăsând-o în seama acuzatorilor.

A treia biserică din cadrul complexului, Chiesa dei Santi Vitale e Agricola, din secolul al IV-lea, care adăpostește o parte din moaștele celor doi martiri, servitor și stăpân, se remarcă prin ferestrele din alabastru și fragmentele de mozaicuri, fresce și capiteluri romane și bizantine.

În fine, cea de-a patra și ultima biserică supraviețuitoare, Chiesa della Trinità, datând probabil din veacul al V-lea, a suferit modificări esențiale în cursul lucrărilor de restaurare din anii 1880. Păstrează totuși o capodoperă, Adorația magilor, una dintre cele mai vechi scene ale nativității (secolul al XIII-lea). Este un grup de statui în mărime naturală, sculptate din calcar și trunchi de ulm de un autor anonim și pictate în 1370 de bolognezul Simone dei Crocefissi.

Am văzut grupul statuar, dar nu îmi amintesc din ce motive nu l-am fotografiat, așa încât, cu scuzele de rigoare, am atașat o poză preluată de pe net.

În continuare am pătruns în claustrul medieval, pe două nivele, unde am admirat interesantele statuete care împodobesc capitelurile. Data construcției nu se cunoaște cu exactitate, însă se crede că parterul își are originile în jurul anului 1000, după întemeierea mănăstirii benedictine, în timp ce etajul a fost adăugat în secolul al XII-lea.

Dincolo de claustru se află un mic muzeu cu obiecte religioase provenite de la diverse mănăstiri din Emilia-Romagna.

Am părăsit ansamblul bisericilor Sfântului Ștefan sau Sancta Jerusalem Bononiensis, cum mai este denumit datorită asocierii sale simbolice cu Țara Sfântă, încântată de experiența istorică și artistică, cea mai interesantă și inedită pentru mine, alături de Teatro Anatomico, din toate cele de care am avut parte în Bologna.

Sute de ani sunt ilustrate de acest complex religios extraordinar. Încerc să punctez momentele cele mai semnificative din povestea clădirilor care îl alcătuiesc:

⁕ secolul al IV-lea: construcția bisericii închinate sfinților martiri Vitale și Agricola

⁕ secolul al V-lea: biserica Sfântului Mormânt și biserica Sfintei Treimi

⁕ secolul al VIII-lea: biserica Răstignirii, ridicată de lombarzi

⁕ secolul al IX-lea: curtea lui Pilat, claustrul

⁕ secolele X-XIII: numeroase adăugiri și modificări

O călătorie lungă de aproape un mileniu, parțial întreruptă și ruptă… din cauza restaurărilor ulterioare, culminând cu cea din anii 1880, când aspectul antic al complexului a fost masiv alterat. Din câte am citit, asta s-a datorat faptului că modelul după care s-a lucrat a fost forma de atunci și de acum a Sfântului Mormânt din Ierusalim, fără să se știe că ansamblul religios fusese inspirat de cel original, pierdut, datorat împăratului Constantin.

Ce interesant!

Dar și așa, n-ai cum să pleci neimpresionat după această vizită, absolut obligatorie, după părerea mea, pentru toți cei ajunși în Bologna. Vă recomand din toată inima să n-o ratați, și să vă răsplătiți apoi cu ceva bun la un din cafenele din Piazza San Stefano.

Ne-am întors în centru străbătând Via di Santo Stefano, care leagă poarta cu același nume de cele Două Turnuri. E una din vechile artere ale orașului, menționată ca atare în documente încă din anul 1199.

Clădiri elegante, cu porticuri pline de buticuri și cafenele înecate în flori, o mărginesc pe ambele laturi. La numărul 18 am admirat Palazzo Bolognini, cu fațada sa gotică târzie, dar cu câteva tușe subtile în stil renascentist. Și intrând în Piazza della Mercanzia, am remarcat arhitectura medievală a Casei Seracchioli.

Închei cu o foarte scurtă incursiune în Ghetto Ebraico, situat între centrul istoric și Città Universitaria. Povestea evreilor din Bologna începe probabil pe la mijlocul secolului al XIV-lea, pentru ca după 1492, ca urmare a succesului Reconquistei și intervențiilor Inchiziției, evreii sefarzi alungați din Spania să își găsească în număr mare refugiul în orașul italian.

În 1555, papa Paul IV i-a forțat pe evrei să trăiască în ghetouri în toate orașele din Statele Papale. Ghetoul din Bologna, cu porți închise pe durata nopții, a fost creat un an mai târziu. Au urmat autorizări de relocare și expulzări succesive, până ce, în 1796, după cucerirea Italiei de către Napoleon și punerea în practică a principiilor Revoluției de la 1789, evreilor li s-a permis să se întoarcă. În 1869 s-a construit cimitirul evreiesc iar în 1877 sinagoga.

Un ultim episod înfiorător a avut loc în perioada fascistă, odată cu promulgarea legilor rasiale din 1938, când evreii din Bologna s-au alăturat celorlalți conaționali deportați.

Astăzi, ghetoul evreiesc s-a transformat într-un cartier șic. Aleile înguste și șerpuitoare adăpostesc baruri și cafenele „cool” . La una din ele, în Piazza San Martino, m-am oprit împreună cu verișoara mea, eu pentru un Aperol spritz, ea pentru un gin tonic.

Prima referință documentară la numele pieței datează din 1635 și are la bază prezența Basilicii di San Martino. A fost construită în prima jumătate a secolului al XIII-lea de către călugării carmeliți, fațada fiind refăcută, păstrându-se însă stilul gotic, în 1879. 

În fața biserici, în vârful unui stâlp, este o statuie a Fecioarei cu pruncul și Scapularul (1705), opera lui Andrea Ferreri.

⁂

Gata, am terminat! Parcă vă aud oftând: în fine! Bine c-a dat Dumnezeu!

Da, știu, iar a ieșit un review îngrozitor de lung. Scuze! Vă jur c-am încercat să îl scurtez și nu m-am lăsat furată de peisajul… urban.

Numai că tema s-a dovedit a fi prea ofertantă!

AmFostAcolo fără reclame?

• Utilizatoriii LOGAȚI văd o versiune cu mai puține reclame
• Ai dori o versiune COMPLET fără reclame? — devino membru afaFanClub -- citește mai mult

Membrii afaFanClub accesează AFA FĂRĂ RECLAME, pentru 8-9 lei/lună!

Cum devin membru afaFC? -- cumperi un abonament pe 6 sau 12 luni.

Detalii despre abonamentele afaFanClub aici

• ABONAMENT afaFC pe 6 LUNI = 59 lei Cumpără afaFC 6 luni
• ABONAMENT afaFC pe 12 LUNI = 100 lei Cumpără afaFC 12 luni

*) Nu uita să completezi, la DATE FACTURARE, username (de exemplu la Adresă)

---

VIZUALIZĂRI: 90 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI