Păzea c-am prins viteză!

TIPĂREȘTE

Nu, durerile articulare nu m-au lăsat brusc și dintr-o dată. Și nu m-am înscris în nicio cursă de 100 m plat sau, Doamne ferește! la maraton...

Ci, pur și simplu, studiind cu aplicație variantele de deplasare în Bologna, am dat peste binecunoscuta opțiune hop-on hop-off, la care am apelat de multe ori în trecutul recent din cauză de curiozitate și interes de a bifa și locuri mai dificil de accesat, dar și din motive de etate, sănătate și lene… Opțiune la care s-a adăugat de data asta – cireașa de pe tort ‒ și trenulețul turistic, altă soluție convenabilă din punctul meu de vedere.

Dilema a fost alegerea variantei. Am rezolvat-o rapid, ambele ieșind câștigătoare.

Cât despre „viteza” din titlu, ea nu există… Atât autobuzul etajat cât și trenulețul turistic (sau kiki-carul, cum îmi place mie să-i zic) se deplasează cu proverbiala lentoare a melcului, permițând turiștilor să facă poze cu care să se fălească în fața rudelor și amicilor, precum și a mai mult ori mai puțin cunoscuților de pe rețelele de socializare.

Toate informațiile despre traseele, tarifele, ghidajele, orarele etc. ale celor două mijloace de locomoție se găsesc aici: cityredbus.com/en/bologna.

Le reiau totuși și eu pentru aceia dintre voi care n-au chef să viziteze site-ul. Sau nu au timp.

Hop-on hop-off-ul se cheamă City Red Bus. Operează din 2009, circulă zilnic, cu excepția lunilor ianuarie și februarie, cam din 30 în 30 de minute, are 13 stații la care se poate coborî pentru a explora împrejurimile și a urca din nou, iar ghidajul audio este în 10 limbi, printre care nu se numără și româna… Fără opriri, traseul durează o oră și vreo 10 minute. Prețul unui bilet este de 16 euro, respectiv 8 euro pentru copii de 6-12 ani și 3 euro pentru cei mai mici de atât.

Fără gratuități, ca să ne înțelegem!

Călătoria cu trenulețul San Luca Express, înlocuitorul telecabinei care a funcționat până în 1976, durează în jur de 50 de minute, este ghidată în aceleași 10 limbi iar biletul costă 15 euro, 8 euro pentru copii de 6-12 ani și 3 euro pentru pitici. Că și ei trebuie să constribuie la propășirea urbei, nu-i așa? Prețurile sunt valabile pentru traseul dus-întors, cu pauză de o oră pentru vizitarea sanctuarului San Luca.

Există variante combinate, și spre ele mi-am îndreptat și eu atenția. Astfel, dacă vrei să te dai și cu hop-on-ul și cu kiki-carul în aceeași zi, vei plăti doar 24 de euro în loc de 31.

Zis și făcut!

Atât busul cât și trenulețul au ca punct de plecare Piazza Maggiore, mai precis porțiunea numită Piazza Galvani din fața Palatului Archiginnasio. Mai trebuie spus că în afara acestor două variante de deplasare, municipalitatea a mai pus la dispoziția turiștilor și un minibus electric pe ruta „Bologna inside” , care străbate ghetoul din inima orașului, oferind posibilitatea de a vedea canalele (în mare parte astupate), precum și un trenuleț electric, City Bo Express, care traversează zona pietonală centrală.

Cum ce e mult e mult, am zis să ne limităm totuși la hop-on și kiki-car.

La drum, așadar! Mai întâi cu City Red Bus.

Pornim, cum vă ziceam, din Piazza Galvani, după numele fizicianului Luigi Galvani, născut în Bologna în 1737, a cărui statuie se înalță în mijlocul acestui scuar unde a funcționat din 1449 până în secolul al XVII-lea piața de mătase.

Cotim imediat la stânga și pătrundem în Piazza Cavour. Îl onorează pe contele politician, adept al comerțului liber și unificării Italiei și primul președinte, în 1861, al Consiliului de Miniștri al nou creatului stat.

Are și el, bineînțeles, o statuie, dar mai important pentru turiști e faptul că zona este, alături de Via Farini și Piazza Minghetti, una din cele mai elegante din oraș.

Spațiul, creat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea prin demolarea unor clădiri medievale și construirea altora cu porticuri superb pictate ce înconjoară o mică grădină publică, este considerat un simbol al trecerii Bolognei de la medieval la modern și al prosperității burgheziei locale. N-ai cum să nu admiri arhitectura armonioasă de factură neoclasică și proporțiile perfecte ale porticurilor cu arcade late, încadrate de coloane din marmură în spatele cărora se ițesc vitrinele unor magazine aparținând de renumite branduri internaționale precum cele din cadrul Galleriei Cavour.

Spre știința amatorilor și amatoarelor de shopping de lux!

Cum nu mă număr printre aceștia, m-am mulțumit să casc ochii la tavanele porticurilor. Oricum, nici n-aveam timp să aprofundez problema, căci busul ne-a purtat mintenaș către o altă piațetă, mult mai sobră și cu o destinație complet diferită.

E Piazza dei Tribunali, și în ea se află Palazzo Ranuzzi, sediul Procura Generale della Repubblica di Bologna, mai pe românește spus, al Curții de Apel. Contele Ranuzzi a achiziționat în 1679 această clădire barocă masivă, construită în 1572, iar de la descendenții săi a cumpărat-o municipalitatea în 1873. Am citit că familia Ranuzzi a amenajat-o în interior cu o scară somptuoasă, decorată cu statui, și că sălile au fost și ele împodobite cu numeroase lucrări de artă valoroase. Ne îndepărtăm treptat de zona centrală înaintând spre sud și începem să urcăm pe Via Castiglione, având în stânga Giardini Margherita, cel mai întins spațiu verde public al orașului – cca. 26 de hectare. Inaugurat în 1879, păstrează în mare parte aerul romantic și aerisit al parcurilor englezești.

Oricât ar părea de ciudat, până și aici trecutul se îmbină cu modernul. În timpul lucrărilor de amenajare a fost decoperit un mormânt etrusc și a fost decopertată o parte din medievalul canal Savenna, datat 1176, pe care negustorii își transportau mărfurile, și în special baloții de mătase.

Asta în privința trecutului. Cât despre prezent, el e reprezentat cu cinste de terenuri de tenis și basket, piste de alergare și de biciclete, un lac artificial, peluze special gândite pentru a fi folosite la picnicuri, dar și de chioșcuri, baruri, cafenele și restaurante cu terasă. Mai nou s-au deschis și sere ce găzduiesc nu numai plante, ci și evenimente cinematografice, muzicale etc.

Mărturisesc că aș fi vrut să mă plimb prin grădinile astea, numai că timpul nu mi-a permis. Însă din goana (vorba vine) hop-on-ului, mi-am bucurat privirea cu panorama cuprinzătoare a Bolognei. Ocazie cu care am avut reconfirmarea poreclei „La Rossa” , căci de sus am putut vedea perfect pădurea de acoperișurile roșii.

V-am zis eu că deși Bologna e un oraș de câmpie, cu o așezare nespectaculoasă, e de ajuns să urci nițel ca să te regalezi cu priveliști frumoase.

Pătrundem acum într-un cartier exclusivist, cu vile la al căror preț de vânzare nici nu vreau să mă gândesc… E un soi de Cotroceni bolognez, căci străzile poartă nume de medici ‒ Via Cesare Taruffi sau Via Vittorio Putti. Putti a fost o figură marcantă a chirurgiei ortopedice și director al Institutului Ortopedic Rizzoli (botezat tot cu numele unui celebru ortoped), inaugurat în 1896 în prezența regelui Umberto I.

Ne prelingem cătinel pe lângă porțile spitalului și ne continuăm ascensiunea până în vârful dealului, unde suntem întâmpinați de impunătorul Complesso Monumentale di San Michele in Bosco, alcătuit din biserică și fosta mănăstire a Ordinului călugăresc Olivetan (al Maicii Domnului de pe Muntele Măslinilor).

Conform tradiției, pe acest loc au existat încă din secolul al IV-lea așezări monastice dedicate arhanghelui Mihail, distruse un veac mai târziu de goți și ulterior de huni. În secolul al XI-lea, actuala structură a fost preluată de călugării augustini, apoi a fost pe rând depopulată și refăcută, pentru ca în 1564 să fie atribuită olivetanilor.

Sub ocupația napoleoniană, biserica a fost expropriată, clădirea fiind transformată în baracă militară, apoi în închisoare. A servit și ca reședință a nunțiului papal și a regelui Italiei în timpul vizitelor în oraș, și chiar drept cel dintâi sediu al Spitalului Rizzoli.

Citesc că biserica etalează un amestec de stiluri – romanic, gotic și renascentist – lucru deloc de mirare având în vedere perioadele în care a fost construită și reconstruită, iar interiorul, așa cum s-a întâmplat cu foarte multe biserici catolice, și nu doar din Italia, este baroc. Mai interesant mi s-a părut faptul că în incintă se află o bibliotecă dedicată regelui Umberto I, care cuprinde una dintre cele mai rare și mai vaste colecții de tratate de ortopedie din lume.

Suficiente motive pentru a vizita complexul monumental, cu condiția să aveți timp pentru așa ceva.

Noi n-am avut și prin urmare nu am coborât din autobuzul turistic.

Nici aici, și nici la următoarea stație – Bagni di Mario, un rezervor construit în anul 1563 pentru a alimenta cu apă Fântâna lui Neptun și alte „adăpători” din oraș.

Trecem acum pe lângă un alt edificiu religios impozant ‒ Chiesa della Santissima Annunziata, fondată în 1304 de călugării armeni bazilieni (aparținând Ordinului Sfântul Vasile cel Mare) și complet remodelată de minoriți începând din 1475.

Revenind în zona centrală a Bolognei, parcurgem Via Massimo d’Azeglio, dedicată marchizului politician, patriot și pictor (1798-1866). E una dintre arterele importante ale orașului, care face legătura dintre Piazza Maggiore și Porta Mamolo. Din colțul său nordic pornește Via de’ Carbonesi, după numele unei familii nobiliare cu origini documentate în secolul al XII-lea. Făcea parte, alături de străzile Barberia și Farini, dintr-un drum roman situat la poalele dealului.

În capătul nordic al centrului istoric al Bolognei, în apropierea gării, vedem Porta Galliera, una din porțile medievale ridicate în al treilea inel de fortificații ale orașului. Datează de la începutul secolului al XIII-lea, fiind construită inițial din lemn, refăcută între 1330-1333 ca parte a fortăreței cu același nume, și încă o dată între 1661-1663. Parțial distrusă în timpul insurecției din 1848 și puternic avariată de bombardamentele Aliaților în cursul celui de-al Doilea Război Mondial, a fost restaurată în mai multe rânduri, ultima oară în 2019.

Dacă veți avea curiozitatea de a studia o hartă a Bolognei, veți observa că zona centrală este închisă într-un hexagon delimitat de cele 10 porți vechi păstrate din cele 12 câte au existat inițial. Din nord spre sud și de la est spre vest, acestea sunt: Galliera, Mascarella, San Donato, San Vitale, Maggiore, Santo Stefano, Castiglione, Saragozza, San Felice și Lame, toate masiv restaurate în anii 2000. În imediata apropiere a celei din urmă am locuit eu cu verișoara mea.

De la Porta Gallierra vom porni către sud-est pe Via Irnerio, amenajată la finele secolului al XIX-lea după modelul bulevardelor pariziene largi.

În drum spre o altă poartă medievală, Porta San Donato, trecem pe lângă Chiesa di Santa Maria e de San Domenico della Mascarella, o biserică parohială cu portic lat, arcade și stâlpi din cărămidă care înconjoară întreaga clădire. Am amintit de ea în reviewul anterior vezi impresii ca loc unde întemeietorul Ordinului Dominican, călugărul spaniol Dominic de Guzmán, s-a stabilit la sosirea în Bologna înainte de a reface ceea ce avea să devină Basilica di San Domenico, unde și-a petrecut ultimii ani din viață.

Biserica are, prin urmare, origini foarte vechi, fiind probabil înălțată în secolul al XII-lea, dar ceea ce vedem acum este o restaurare completă după ravagiile suferite în al Doilea Război Mondial.

Ne aflăm în partea de est a centrului Bolognei și coborând spre sud, ne vom intersecta cu Porta San Vitale, datând din 1286, ieșirea din oraș către Ravenna...

La Porta San Vitale, a unsprezecea stație, am decis să coborâm pentru a o lua pe jos către complexul San Stefano și a reveni apoi în Piazza Maggiore pentru a ne urca în San Luca Express.

Kiki-carul ne poartă mai întâi spre Piazza Malpighi, după numele unui medic și anatomist din secolul al XVI-lea. Piața este un important nod de transport, aflându-se la intersecția mai multor artere. În capătul nordic se înalță coloana Imaculatei Concepțiuni, având în vârf o statuie a Fecioarei sculptată în 1638 de Giovanni Tedeschi după proiectul lui Guido Reni, iar ceva mai în spate se află Basilica di San Francesco din secolul al XIII-lea, dedicată Sfântului Francisc din Assisi, care a predicat în Bologna în 1222 sau 1223. Este în prezent în proprietatea minoriților și găzduiește mormintele unor glosatori locali.

Trecând pe lângă biserică, am fost intrigată de aspectul său: deși păstrează în mare măsură stilul romanic în care a fost inițial construită, câteva elemente arhitectonice, printre care contraforții suspendați ai absidelor, amintesc clar de goticul francez. Mi-am propus să o vizitez dar din păcate nu am reușit.

Din Piazza Malpighi cotim spre sud pe una dintre cele mai vechi străzi din oraș, Via Frassinago, menționată documentar în 1296. Prilej de a admira alte porticuri, unele din ele adăpostind mici altare amenajate de familiile rezidente.

Ne apropiem de Porta Saragozza, un simbol al Bolognei. A fost ridicată în 1334 și avea inițial un pod mobil. Adevărata importanță a cunoscut-o însă abia după 1674, odată cu construirea lungului portic ce duce spre Sanctuarul Madonnei di San Luca, când a devenit punct de plecare în procesiunile solemne dedicate Fecioarei.

Lucrările efectuate între 1857-1859 sunt cele în urma cărora și-a dobândit aspectul actual, cu turnuri cilindrice și un nou donjon central. Într-unul din turnuri a fost amenajat un muzeu dedicat devoțiunii populare pentru Fecioara de la San Luca.

Trecem pe sub poartă și începem să urcăm pe Via di San Luca, înaintând șerpuind cale de aproape 4 km de-a lungul porticului din secolele XVII-XVIII cu 666 de arcade, cel mai lung din lume. Se pare că aspectul sinuos nu e întâmplător, ci o metaforă a credinței, a binelui care învinge răul, căci în capătul său, în vârful Colle della Guardia, în Santuario della Madonna di San Luca, monument UNESCO, șarpele este învins și capul i se taie...

Deși era îngrozitor de cald, mulți vizitatori aleseseră să urce pe jos, la adăpostul porticului. Înțeleg că în medie cei 3,8 km sunt parcurși într-o oră și jumătate. Îmi imaginez că și coborârea este la fel de solicitantă.

Kiki-carul ne oprește într-un punct belvedere pentru a face poze cu sanctuarul a cărui cupolă se ivește în spatele vegetației bogate. După alte 2-3 minute ajungem, în fine, în fața porții și a aleii care urcă în pantă ușoară spre scara monumentală.

Prima impresie este că sfântul lăcaș aduce mai degrabă a palat, părere întărită de rondurile de flori și tufișurile atent toaletate, suprafețele de iarbă alternând geometric cu cele acoperite de criblură, ca și de balustradele din marmură albă care înconjoară toată esplanada dar și terasa pe care stă înălțată structura grandioasă din cărămidă într-o nuanță deschisă de roșu, apoape rozalie. În cupola verde se poate accede contra cost urcând cele 110 de trepte.

Sanctuarul este de secole loc de rugăciune, adăpostind icoana Maicii Domnului despre care se spune că ar fi fost pictată de Sfântul Evanghelist Luca și adusă în secolul al XII-lea de la Agia Sofia din Istanbul de un pelerin sau de un ermit, după alte surse. El a încredințat-o spre păstrare unor surori, care au întemeiat o mică mănăstire sus pe deal.

În secolul al XV-lea biserica mănăstirii a fost extinsă, însă structura actuală datează din veacul al XVIII-lea. A fost construită între anii 1741-1757, și după puțin timp i-au fost adăugate fundațiile fațadei și galeriile laterale.

Are fomă circulară de cruce greacă cu brațe scurte, o singură navă și un tambur mare ce sprijină cupola impozantă. Decorul este baroc, cu picturi ale Școlii Bologneze de Guido Reni, Giovanni Viani, Niccola Bertoni și sculpturi semnate de Angelo Pió și Bernardino Cometti, acesta din urmă fiind autorul statuilor care flanchează intrarea principală, înfățișându-i pe sfinții Luca și Marcu.

Altarul principal, cu ornamentații bogate în marmură și bronz, a fost creat în 1815 după proiectul lui Angelo Venturoli. Aici este expusă legendara icoană, motiv pentru care nu poate fi văzută și fotografiată de aproape.

Ieșind din biserică, am admirat îndelung peisajul rural plin de copaci înalți și presărat cu terenuri agricole și livezi cu pomi fructiferi, apoi mi-am tras sufletul pe o bancă, bucuroasă de umbra oferită de un castan.

Am revenit în oraș cu kiki-carul pe aproximativ același drum împreună cu verișoara mea, amândouă încântate de cele văzute nu doar la sanctuar, ci pe întreg traseele parcurse de hop-on hop-off și trenulețul turistic.

M-am felicitat pentru ideea deplasării cu aceste mijloace de transport, pe care le recomand din inimă celor care vor să vadă cât mai mult dintr-un oraș în condiții confortabile, n-au timp ori nu pot să meargă prea mult pe jos din considerente de sănătate.

Și/sau sunt… leneși și comozi.

Așa ca mine…

AmFostAcolo fără reclame?

• Utilizatoriii LOGAȚI văd o versiune cu mai puține reclame
• Ai dori o versiune COMPLET fără reclame? — devino membru afaFanClub -- citește mai mult

Membrii afaFanClub accesează AFA FĂRĂ RECLAME, pentru 8-9 lei/lună!

Cum devin membru afaFC? -- cumperi un abonament pe 6 sau 12 luni.

Detalii despre abonamentele afaFanClub aici

• ABONAMENT afaFC pe 6 LUNI = 59 lei Cumpără afaFC 6 luni
• ABONAMENT afaFC pe 12 LUNI = 100 lei Cumpără afaFC 12 luni

*) Nu uita să completezi, la DATE FACTURARE, username (de exemplu la Adresă)

---

VIZUALIZĂRI: 63 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI